Un petit test

Ultima perioadă a fost marcată de tragedii. Nu doar cele două care au ținut capul de afiș în știrile din România, anume incendiul din Colectiv, respectiv cel mai recent atentat jihadist din Paris, ci și altele precum avionul rusesc căzut în Sinai, un accident de autobuz în Nepal care s-a soldat cu cel puțin 30 de morți, un avion prăbușit în Juba Sudan, zeci de morți, prăbușirea unei fabrici în Lahore, cel puțin 45 de morți, atentat terorist în Beirut, peste 40 de morți și exemplele pot continua. În tot acest timp, impotența specialului occidental de rând, care se crede plin de datoria de a ne spune cum stă treaba, se manifestă în stânga și dreapta, dinspre stânga și dinspre dreapta, iar în momentul revărsării acestui prea plin, toți cei din jur sunt împroșcați din profunzimile creatoare și etalatoare de pseudo-empatie care sunt posibile doar în condiții de alcoolizare, facebook sau o combinație între cele două.

Sursă: http://www.tecknar-olle.se/wp-content/uploads/2010/09/Religious-fanaticism.jpg

În mod sigur avem (sau am avut) prieteni virtuali care ne-au spus deja clar fie că (toți) musulmanii sunt de vină, fie că europenii sunt de vină. Unii dintre noi suntem norocoși fiindcă am aflat și că marțienii sau șerpilienii sunt de fapt la originea tuturor problemelor noastre. Știm de asemenea sigur din surse neîntinate de smerenie mentală că și Satan ar fi avut vreun rol. Alții au încercat să se protejeze de la început amenințându-și prietenii virtuali cu unfriend în cazul în care vor spune ceea ce nu este potrivit (și culmea, după nșpe epurări de friendlist, oamenii ăștia chiar își imaginează că a mai rămas cineva care să nu fie de acord cu ei; nu-i bai, ca peste tot, se găsesc ei vinovați pe criterii de bască), un comportament de altfel foarte matur. Dar cum să ne comportăm în situații de acest gen? În ce să credem? În ce direcție și pentru ce să ne agităm? Acestea sunt niște întrebări al căror răspuns puteți să-l găsiți mai ales în altă parte. Dar cu cine și împotriva cui să ne agităm? Aceasta este o întrebare mai interesantă și răspunsul la ea poate fi găsit aici.

Liga a întârziat pe o perioadă semnificativă bursele echipelor de cerșetare mixte, musulmano-creștine și arabo-europene, în scopul de a le permite o viziune cât mai obiectivă asupra situației, iar aceștia au venit cu un test simplu prin care fiecare poate să-și dea seama singur dacă e idiot sau nu. Și, de ce nu, poate să-l aplice și altora, iar în funcție de aceasta știe cu cine ar avea de discutat sau nu. Așadar, testul:

Întrebare: Cine este vinovat pentru atentatele jihadiste în general și atentatul din Paris în special? Posibile răspunsuri:

1	Toți arabii/musulmanii (din prezent și/sau trecut).	Toți europenii/creștinii (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
2	Toți arabii/musulmanii (din prezent și/sau trecut).	Unii europeni/creștini (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc..
3	Unii arabi/musulmani (din prezent și/sau trecut).	Toți europenii/creștinii (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc..
4	Unii arabi/musulmani (din prezent și/sau trecut).	Unii europeni/creștini (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
5	Niciun arab/musulman (din prezent și/sau trecut).	Toți europenii/creștinii (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
6	Niciun arab/musulman (din prezent și/sau trecut).	Unii europeni/creștini (din prezent și/sau trecut) prin colonialism, implicare în Orientul mijlociu etc.
7	Unii arabi/musulmani (din prezent și/sau trecut).	Niciun european/creștin (din prezent și/sau trecut).
8	Toți arabii/musulmanii (din prezent și/sau trecut).	Niciun european/creștin (din prezent și/sau trecut).
9	Niciun arab/musulman (din prezent și/sau trecut).	Niciun european/creștin (din prezent și/sau trecut).

            Cu privire la răspunsul potrivit, nu am aflat mare lucru. Înainte de a vacanta laboratorul high-tech de cercetări arhivistico-transcendentale din subsolul ligii, cerșetătorii angajați au lăsat un bilețel pe care au scris că răspunsul numărul 4 e necâștigător, iar cei care-l preferă sunt de fapt niște oameni anoști, fără păreri solide în nici o direcție, oameni care nu participă cu nimic întru propășirea scandalurilor online și offline, ce mai, niște paria și paraziți intelectuali. Această fărâmă de informație rămasă ne determină să privim cu mult optimism la celelalte variante.

Sursă: http://img1.ask.fm/assets2/043/805/455/104/normal/d.jpg

O boală ce recidivează periodic în corpul social: tehnocratita

   Pentru că a sosit iarăşi sezonul instabilităţii politice, Institutul Clinic Bouvard et Pécuchet îşi ia, din nou, în serios menirea şi vine în ajutorul publicului cu câteva sfaturi care să vă păzească de bolile de sezon. Niciuna nu se dovedeşte astăzi o ameninţare mai mare la sănătatea politică decât tehnocratita.  Tehnocratosis aphex twinata, cum este cunoscută în jargonul medical-politic, este o afecţiune a corpului social, care se instalează atunci când din corpul social scade numărul globulelor de stânga, de centru şi de dreapta. Simptomele caracteristice tehnocratitei sunt după cum urmează:

Societatea civilă la stadiul de 'gloată' – reflecţii thompsoniene pe marginea protestelor #colectiv

   Ştiu, sună denigrator şi grosolan, dar societatea civilă care a ieşit în număr mare în stradă, în urma tragediei de la Colectiv, formează în cel mai bun caz o 'gloată'. Trecând totuşi peste nuanţele peiorative ale termenului, haideţi să vedem şi care sunt realităţile sociale din spatele mult dispreţuitei etichete. Şi cine să ne spună mai bine care sunt acestea dacă nu omul care a studiat 'gloata', a îndrăgit-o, şi a şi văzut-o transformându-se în altceva mai bun, lăsându-ne şi povestea ei, în variantă regională britanică, sub forma unei monumentale monografii, cu adecvatul titlu The Making of the English Working Class. Edward P. Thompson, căci despre el este vorba, defineşte 'gloata' (întotdeauna cu ghilimele), ca aceea „majoritate mai puţin articulată, a cărei conştiinţă ar putea fi descrisă ca fiind, la această dată, «sub-politică» - compusă din superstiţie sau indiferenţă religioasă, prejudecată şi patriotism.”¹ E adevărat, „această dată” este, în lucrarea lui Thompson, sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi aş continua să jignesc protestatarii de astăzi, dacă aş insista că nu sunt mari diferenţe între ei şi comunităţile de ţesători şi artizani de care se ocupă istoricul britanic. Însă dacă ar fi să calific cumva atitudinea lor din aceste zile, «sub-politic» ar fi poate cel mai potrivit adjectiv.

Lolita în Havana

          Guillermo Cabrera Infante, „Nimfa nestatornică”, Traducere din limba spaniolă și note de Liliana Pleșa Iacob, Editura Curtea Veche, București, 2011.

            Dacă veți confunda vreodată o agenție de turism cu o librărie, nu intrați în panică, intrați pur și simplu înăuntrul încăperii ticsite cu cărți, faceți cinci pași în fața ușii, cotiți la stânga și numărați alți trei pași, ridicați privirea într-un unghi de 40º, întindenți mâna dreaptă și palpați coperta romanului „Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante. În confortul camerei de acasă, veți călători în Havana anului 1957. E ca și cum ați sta comod în sofa și v-ați uita la filmul lui Peter Greenaway „The belly of an architect” și vă plimbați prin Roma. Nu e deloc rău.

            Dacă nu vă atrag nicicum atenția cu scenariul ăsta, aș putea începe altfel. Romanul „Nimfa nestatornică” a lui Guillermo Cabrera Infante aduce în Europa o nouă Lolita de aproape șaisprezece ani. Estela, îmbrăcată sumar, inocent și apetisant, umblă pe străzile Havanei, căutând de lucru pentru a scăpa de sub tutela mamei vitrege. Naratorul rătăcește și el pe aceleași străzi, încercând să evadeze dintr-o căsnicie eșuată. În ritm de bolero, cei doi vor continua să se plimbe împreună, cu opriri în hoteluri și pensiuni, timp în care Estelita devine Estela. Relația celor doi este construită pe un schimb de replici care revine constant și simetric – el este critic de film, ziarist, cu replici pline de referințe culturale și umor, ea este o copilă neștiutoare, sobră, indiferentă, care are nevoie de explicații suplimentare:

            „- Așa e iubirea. Oarbă ca Bach, surdă ca Bethoven, într-o ureche ca Van Gogh, după Gaugain.

            - Uiii, ce de lume!

            - Îți explic. Bach era bărbatul Annei Magdalena, Beethoven era înnebunit după nepotul său, Van Gogh, după Gaugain..

            - Doamne sfinte! Mă omori cu toți ăștia. Cum ziceai că te cheamă?” (p. 39)

            Dacă aveți gusturi mai sofisticate și cele două incipituri de mai sus vă lasă reci în acest sfârșit de octombrie, aș putea începe altfel. Intrați în librărie și răsfoiți romanul „Nimfa nestatornică”. Veți da peste un Prolog dens în care găsiți problematizate cuvinte mari, pe gustul dvs.: timp, memorie, ficțiune. Din a doua pagină, vă desfătați cu mici momente lirice – „hai să mergem acolo unde după-amiaza se întinde până la cer, ca o pacientă adormită pe masa de operație” (p. 21). Apoi un bulgăre vă va rostogoli peste sutele de pagini, colectând împreună cu dvs. jocuri de cuvinte, fragmente pline de umor și intertextualitate, trimiteri la literatura universală și cubaneză.

            Reconstituirea poveștii de dragoste din Havana implică și „note informative” cu privire la cultura cubaneză, implicit mici picanterii și vulgarități nevinovate – „matraca, punto filipino, hasta malanga”! (p. 158) Pentru că limbajul este atât de cufundat în jocuri de cuvinte în limba spaniolă și, uneori, în dialectul havanez, notele de subsol sunt o bună gură de oxigen. Exagerez puțin. Dar pentru a mă înțelege, vă dau un exemplu: „Greierele nu trăiește decât o vară, iar țigara, și mai puțin. Conform etimologiei. Și entomologiei.” (p. 43) În traducerea din limba română, fraza capătă un aer suprarealist. Explicația Lilianei Pleșa Iacob vine să arate că e (doar) un joc de cuvinte, în spaniolă, „cigarra” înseamnă „greiere”, iar „cigarro”, „țigară”.

            Trimiterile ajung până în București, într-un cabaret, pe ritmul unui cântec de țambal (p. 57) care, pentru un scurt moment, face concurență boleroului monopolizant. Când iubirea și muzica își dau mâna, poezia intervine în roman pentru a sintetiza și sensibiliza mesajul: „Necontenit atomii în formă nouă toarnă de aur Afrodită”, sunt invocate versurile lui Borges. (p. 57)

            Efortul de rememorare și portretizare al Estelei este presărat cu meditații asupra iubirii, cu descrieri cât mai precise ale stărilor de spirit ce însoțesc boleroul acestei povești de dragoste. Vă las să descoperiți unde se vor opri, dacă se vor opri, plimbările celor două personaje în înfierbântata Havană.

           

NU SUNT BANI

Institutul Clinic ”Bouvard et Pécuchet”

Trebuie să spunem de la bun început lucrurilor pe nume: cercetătorii noștri de la Institutul Clinic ”Bouvard et Pécuchet” nu au tocat degeaba banii alocați în cadrul programelor operaționale POSDRU (pentru reconversie profesională, carierie de succes, dezvoltare de sine, eficiență și performanță). Nu avem pretenția să spunem că sunt singurii a căror cercetare a meritat toți banii alocați (a se citi tocați), dar putem spune cu trufie că rezultatele colectivului nostru sunt printre puținele care au reușit să ofere o perspectivă clară asupra problemelor societății românești actuale. Din păcate banii n-au ajuns și pentru a putea avansa niște soluții finale la aceste probleme. Dar să vă lămurim pe scurt despre ce este vorba.

Acest material reprezintă un rezumat concis și de bun simț al unui material mult mai amplu, cu multe grafice și statistici, publicat în publicația ISI ”Bouvard et Pécuchet” Medical Review editată sub cupola institutului nostru. Pentru cei interesați de varianta extinsă, le recomandăm să caute articolul cu titlul ”Diagnosis on Romanian contemporary fatal disease”, deși e imposibil de accesat gratis și oricum n-ați înțelege mare lucru din ce am scris noi acolo, pentru specialiști și, mai ales, între specialiști. Așa că, dacă vreți să înțelegeți, citiți acest rezumat scris simplu și clar.

În 2011 255 cercetători de talie locală (unii chiar județeană) coordonați de domnul prof. univ. dr. Alexandru Bagdosar au câștigat un purcoi de bani pentru derularea unei cercetări interdisciplinare (medicalo-sociologico-finanțistă+niște econometrie) care viza crearea unui soft national care să permită diagnosticarea și prescrierea unui tratament adecvat pentru afecțiunile și traumele istorico-financiare care macină trupul tot mai bleg al bietei noastre națiuni. S-a lucrat înțelept pe domenii și problematici, iar după câteva luni de la finalizarea softului, înmagazinarea și prelucrarea datelor colectate, softul nostru a fost testat și au răsărit primele diagnostice. Vă oferim doar câteva exemple:

From Decolonizing Modernization towards Modernifying the Rural - by Ion Matei Costinescu

poză de Dan Gaftone

This summer’s 4^th Annual Telciu Summer Conference was titled “Beyond East and West: Decolonizing Modernization” and took place June 24-25, 2015. Although the tradition of hosting international academic conferences is an already established tradition in the Transylvanian village of Telciu, this year’s was the first in a planned series of symposia that propose to examine modernity in its various historical hypostases and global iterations. In a manner consonant with the location, next year’s conference will focus on the intertwined themes of “rurality and modernity”. The call for papers, as well as details about a summer school on the same theme designed primarily for undergraduate students, will be publicized at an appropriate time.

        Taking as a point of departure the need to explicate the power/knowledge mechanisms which frame understandings of “modernity” and configure uneven processes of socio-economic modernization, the papers presented this summer encompassed a variety of distinct yet complementary perspectives. These ranged from analyses that focused on the historical and epistemic (re)construction of colonial-type mechanisms and systems to investigations that highlighted the social hierarchies and structural violence inherent in the colonial matrix of power. The latter approach presupposed that this matrix persisted, albeit in modified forms, even after the end of formal colonial rule.

     Considerations of space preclude describing the more than 20 contributions organized around thematic panels. What follows, therefore, is a critical précis and rejoinder to some of the papers presented. These contributions were not selected based on their perceived superior merits, but according to this writer’s academic interests. It is worth nothing, however, that the conference’s overall intellectual level was good though of course not always consistent. These inconsistencies, I would argue, are in themselves revealing, illustrating both the strengths and potential pitfalls inherent in theoretical approaches favoured by the participants. The latter point became evident both in the course of the individual presentations and during the ensuing lively and multi-vocal debates. Consequently, a good place to start our review is Ovidiu Ţichindelean’s keynote address and, which was titled “A Case for Decolonial Romania and Europe”. Therein he outlined the key features of decolonial theory – already sketched in the paragraph above – and worked through some of its practical implications for doing scholarship in and about the above-mentioned geographical areas.

”Radicalul” Papă Francisc

Giotto: Sf. Francisc renunțând la bunurile lumești

Se zice că atunci când a ales numele de Francisc, actualul cap al Bisericii Catolice și-a pus pe umeri povara simbolică a moștenirii Sfântului Francisc de Assisi, întemeietor al ordinului Franciscan sau al ”călugărilor cerșetori”, cum li se mai zice. Despre sfântul în cauză se știe că ”nu era normal” nici pentru acele vremuri ”întunecate” și mistice, după cum le percepe marea majoritate a semenilor noștri. Era mai preocupat de amărâți și boschetari, decât de fel de fel de subtilități dogmatice și precizii teologice, vorbea cu animalele și se ruga, patetic și idealist, cam pentru tot ce mișuna în jurul său. Până și establishment-ul bisericesc al acelor timpuri, profund aristocratizat și ancorat în cele lumești, era un pic cam șucărit de abordarea acestui călugăr adept al sărăciei și simplității, preocupat de ajutorarea semenilor săi și cu o înțelegere nițel diferită a gloriei bisericii și a modelului christic. Doar că ”succesul” de public l-a făcut digerabil și chiar util, probabil și în vederea detensionării unor mulțumiri crescânde care vizau, în special, opulența și abuzurile unei bune părți a ierarhiei bisericești, ce constrata teribil cu mizeria profundă în care trăia marea majoritate a populației creștine.

Dacă-l judecăm pe acest sfânt cu criteriile multor creștini conservatori și neo-conservatori de azi (de toate riturile) l-am putea repede eticheta ”comunist”, un adevărat pericol pentru ordinea naturală a lumii și destul de departe de lucrarea în lume a proniei dumnezeiești. Ca mulți alți sfinți dinainte și de după el, Francisc avea rădăcini nobile, avea în față o carieră de succes, tovarăși de elită, educați, manierați și cu posibilitatea unei înțelegeri superioare a vieții. Însă, spre dezamăgirea familiei sale și, probabil, a altor spirite nobile din preajma sa, pașii i-au rătăcit spre un model creștin mai radical și cam îmbibat de preocupări care astăzi ar putea fi lesne etichetate drept ”socialisme”, ”marxisme”, ”utopisme” etc. Dând cu piciorul statutului social și autodezmoștenindu-se, spre a îmbrăca apoi il saio (zdreanța),  haina sărăciei, tânărul Francisc s-a aruncat direct în mijlocul marginalilor, sărăntocilor și tuturor oropsiților și spiritelor nerafinate, predicând și încurajând milostenia și grija pentru aproapele, în fel și chip. Nu știm ce i-a ieșit din asta, câte suflete a reușit să salveze, dar se poate spune că a hrănit speranțele multor loseri ai acelor vremuri, că i-a alinat, cât de cât și, mai ales, că a lăsat în urmă povara unui model christic reactualizat la standardele medievale.