Himmler și vânătoarea de vrăjitoare. Pe marginea unei speculații

”Pe teritoriul actualei Germanii, se estimează la 30 000 numărul de victime între începutul secolului al XVI-lea și sfârșitul secolului următor. În cartea lui Guy Bechtel La Sorcière et l'Occident. La Destruction de la sorcellerie en Europe, des origines aux grands bûchers, din care am preluat câteva din datele precedente, se descrie în detaliu felul plin de cruzime cum țările de limbă germană au lichidat pretinsele vrăjitoare și se subliniază că mai mult de jumătate din totalul victimelor au provenit din aceste țări. Totuși, dintr-un spirit de corectitudine politică, Bechtel respinge corelația pe care o sugerează H.C. Erik Midelfort între masacrarea vrăjitoarelor și lichidarea sistematică a evreilor în lagărele de concentrare de către naziști. Obiecțiile lui Bechtel cad de la sine în fața evidenței: Heinrich Himmler, șef al Gestapo-ului, s-a interesat îndeaproape de suprimarea vrăjitoarelor, ba chiar a comandat unui grup de cercetători să realizeze un fișier centralizat al tuturor vrăjitoarelor executate în țările de limbă germană, probabil pentru a avea la îndemână un model de exterminare de încredere. Ca o curiozitate, trebuie citat faptul că în Germania vânătoarea de vrăjitoare s-a transformat uneori, așa cum spune Bechtel însuși, într-o ”lichidare aproape industrială”, în cadrul căreia acuzatele nici măcar nu mai figurează cu numele, ci doar cu un număr (Bamberg, 1629). Spre rușinea lor, și alte țări au ucis vrăjitoare și au cunoscut crize antisemite violente, însă numai Germania – în sensul larg al termenului – a practicat eliminarea în masă, ”industrială”, elaborând strategii de exterminare de o coerență înfiorătoare.” (p. 41)

Fragmentul face parte din cartea Magie și Vrăjitorie în cultura română. Istorie, literatură, mentalități, scrisă de Ioan Pop-Curșeu și apărută în toamna anului trecut. N-am reușit încă să recenzez această carte, în ciuda faptului că am conspectat-o în două rânduri, fiind vorba de o tematică pe care o frecventez și eu de ceva vreme. Acest fragment mi-a atras atenția prin speculația pe care autorul clujean o face în legătură cu motivația lui Heinrich Himmler, Reichsführer al Schutzstaffel (SS-ul) și din 1943 șef al Poliției și simultan Ministru de Interne, de a comanda studierea proceselor vrăjitorești de pe cuprinsul Germaniei. Oricât de bine organizată ar fi fost vânătoarea de vrăjitoare în statele germanice din modernitatea timpurie, oricât de mare ar fi numărul victimelor, să afirmi că rațiunea pentru studiearea acestora (chiar și de către un regim diabolic precum cel nazist) a fost dorința de a găsi un model de exterminare ”de încredere”, necesită o argumentație mult mai solidă decât o analogie facilă între numărul mare de victime și organizarea sistematică a două măceluri groaznice petrecute la secole bune distanță, chiar dacă pe același teritoriu. Nu reușesc să înțeleg în ce măsură un ”model de exterminare” din secolul al XVII-lea, chiar și aparținând unei instituții profund demonizate precum Inchiziția (deși pe cuprinsul statelor germane, ca și în alte părți ale Europei, arderea vrăjitoarelor a fost la fel de acerbă și în cadrul comunităților protestante) și unui popor care poartă vina principală a Holocaustului, poate fi necesar/util pentru unul din statele puternic industrializate și modernizate ale secolului XX, care avea modele de exterminare mult mai eficiente în jur (Gulagul Sovietic). Drept urmare, m-am pus pe scormonit puțin în legătură cu această problemă și nu m-am mirat deloc să aflu, la o simplă căutare pe Google, că s-a scris câte ceva pe această problemă. Cu argumente.

Naționalismul electoral și mântuirea prin vot

autor: Ion Barbu

Recursul unor actori politici la o retorică de sorginte naționalistă într-un context electoral nu cred că mai miră pe nimeni. Cum intervine o miză electorală, brusc patriotismul politicienilor dă semne de erecție și preocupările pentru chestiunile identitare, spiritualitatea poporului și gâdilarea unor rădăcini etnico-religioase, sporesc considerabil. Desigur, multe ieșiri publice încadrabile retoricii naționaliste pot fi puse pe seama propriei-conștiințe cu care foarte probabil sunt dotați și majoritatea politicienilor, însă trebuie să avem în vedere faptul că liderii politici, mai ales când amușină după voturi, au echipe de consilieri în spate. Specialiști plătiți din bani publici! Și cum n-are rost și nu e deloc rentabil să te spetești să provoci discuții și dezbateri pe teme cu adevărat dureroase și esențiale pentru viața cetățenilor – gen gradul ridicat de sărăcie, salariile mizerabile, prohodul continuu al sistemului educațional și al celui medical, proiectele de explorare și exploatare a resurselor naturale, privatizări strategice etc.  - , mai ales când încă te ustură genunchii de la bătăioasele negocieri cu FMI, UE sau alte organisme internaționale și parteneri strategici, defilezi cu straiele retoricii naționaliste, cârpite și cusute cu ață ... roșie. Important e să dai ceva de rumegat iobăgimii risipite pe plantațiile Europei sau legată de gliile betonate și concesionate unor corporații și investitori strategici.  Cu WC-ul în fundul grădinii, cu copiii la lucru' în străinătate, dar demn, atent la conaționalii second-hand și puși pe uzurpat leadership-ul național și bunele tradiții politico-religioase și cu ratele la zi. Cam așa ar arăta cetățeanul model, care-și vede de treburi fără a se deda unor desfrâuri eco-anarhiste sau contestatare, conform discursului pe care-l adresează populației majoritatea clasei politice.

De ce o conferință științifică la Telciu?

foto: Luca C. Cosma

Poate mira opțiunea pentru organizarea unei conferințe științifice, cu iz academic, într-un sat. Genul ăsta de manifestări ține de centrele universitare sau, când se iese din clădirile încărcate de istorie și prestigiu, de sălile de conferință ale unor biblioteci județene sau municipale. Câteodată se mai prăvale norocul și pe câte o casă de cultură și diferiți universitari se pogoară din olimpul academic, pășind printre muritorii de rând dintre care cândva s-au desprins. Îmi amintesc și acum, cu groază, de unele manifestări cu aere academice găzduite în aula liceului George Coșbuc din Năsăud sau în casa de cultură a aceluiași oraș. Se mai rătăcea câte un academician sau bătrân universitar, de regulă de pe la Cluj, să ne vorbească despre cultură, identitate națională și alte teme grave, abordate cu încordare și rostite mărunt și patetic. De regulă, erau inițiate de despărțământul Năsăudean al ASTRA și erau cantonate ca tematici, abordări și nivel de încrâncenare, undeva între 1848 și 1948. Vă puteți da seama cam cât entuziasm și dragoste pentru actul cultural stârneau genul ăsta de manifestări în rândul nostru, al liceenilor, care ajungeam acolo în schimbul scutirii de a participa la diferite ore de curs sau pentru o notă mai bună la anumite materii. Dar sala trebuia să fie plină, să nu ne facem de rușine și să ținem vie flacăra culturii năsăudene (nu uitați! E orașul cu cel mai mare număr de academicieni, temeinic inventariați și înghesuiți într-un dicționar de către unul dintre venerabilii cărturari locali) la care au trudit de zor bravii noștri înaintași, constant animați de sloganul vechilor regimente grănicerești: Virtus Romana Rediviva! Chicoteam, moțăiam și pândeam ocaziile de a ieși până la baie ca să o tăiem la o bere. În rest, „cultura” era Maialul elevilor năsăudeni, când se defila în costume populare și se făceau concerte plus discotecă pe platoul liceului, sau Ispasul aducător de rapsozi, ansambluri folclorice și câte o trupă pop rock și/sau disco. Evident că și aceste evenimente erau însoțite de prelegeri științifice și reverii nostalgice despre trecutul glorios și grosimea culturii năsăudene, ale marilor oameni de cultură dați lumii de acele meleaguri mănoase.

Revin la conferința pe care am inițiat-o în 2012 și a cărei cea de-a treia ediție s-a încheiat de puțină vreme. Telciu este una dintre puținele comune de pe văile Sălăuței și Someșului, adică fostul district grăniceresc năsăudean, care, împotriva strădaniilor înaintașilor, n-a reușit să dea țării un academician. Când te uiți peste deal la vecinii din Romuli sau Coșbuc, sate mai mici și mai îngrămădite, vezi că n-au stat degeaba atâta vreme. Despre această anomalie am aflat întâia oară prin clasa a VI-a, evident, la ora de istorie și m-am decis instantaneu să remediez cât mai grabnic situația. Adică să devin primul academician din Telciu, aspirație comunicată instantaneu profesorului de istorie care a zâmbit cu înțelegere și încurajare. Între timp m-am cam răzgândit, dar tot nu m-am lăsat pe tânjeală. Așadar, cu puțină inocență și ironie, Conferințele de Vară de la Telciu pot fi considerate revanșa contemporană a unui sat cu prea puțin ștaif academic. Și, ca să recuperăm decalajul față de Coșbuc, Romuli, Salva sau alte sate, evenimentul are ambiții internaționale, reușind să ademenească încă de la prima ediție universitari „din afară”. Ba mai mult, nici Europa nu ne mai încape  de ceva vreme, așa că anul ăsta au venit pe Valea Sălăuței primii musafiri închinători de-ai lui Alah de la ultima invazie turcească din secolul al XVIII-lea. Dar nu turci, că vizitele lor au lăsat urme tăioase și miros de carne crudă, în memoria distilată a localnicilor, ci oaspeți aleși din Egipt și Indonezia. Nici descendența latină n-a fost lăsată deoparte, chiar dacă în legendarele sale descălecări bunul împărat, Iosif al II-lea, a uitat să includă și Telciu în formula născătoare de toponimii, atât de dragă năsăudenilor: Salve Parvae Nepos Romuli! N-am reușit să ademenim vreun roman get-beget, dar ne onorează cineva dintr-o localitate de la nord de Roma, Milano. Și isprăvile demne de laudă ar putea continua, însă lăsăm pe cei cărora am reușit să le stârnim curiozitatea, sau invidia, să consulte programul pe site-ul evenimentului . Ideea e alta.

Ficțiunea în documentele de arhivă

Natalie Zemon Davies – Ficțiunea în documentele de arhivă , traducere de Diana Cotrău, Editura Nemira, București, 2003, 268 p.

       Folosirea termenului ”ficțiune” în legătură cu știința istorică provoacă încă frisoane și iritare în rândul multor istorici români, în special celor încadrabili prin cercetările lor în categoria unui ”pozitivism” neteoretizat. Mai direct spus, cu precădere în rândul celor care fetișizează documentul de arhivă, depozitar al ”adevărului istoric” și al  trecutului ”așa cum a fost”. Ideea că prin construcțiile lor discursive, menite să restituie o imagine plauzibilă a unor evenimente din trecut, se strecoară și un anumit grad de ficționalizare (nu în sensul răstălmăcirii premeditate), este greu de digerat și este adeseori privită ca o găselniță recentă, specifică relativismului contemporan, care caută să discrediteze munca istoricilor și înaltele rosturi ale acesteia. Mai mult, să vorbești despre ficțiune în documentele de arhivă (atunci când nu sunt falsuri) este iarăși o blasfemie menită să taie craca acestui nobil domeniu științific și să arunce în zona inutilului sau a curiozităților de cabinet contribuțiile multor istorici. 

 Criticile, reflecțiile și dezbaterile pe marginea raportului ”ficțiune-adevăr” în cadrul scrisului istoric au însoțit întotdeauna știința istorică iar în secolul al XX-lea, în special în a doua jumătate, au generat o serie de studii și cărți care au marcat profund istoriografia. Menționez numai două cărți, apărute și în limba română, în speță  ”Cum se scrie istoria”, a istoricului francez Paul Veyne, publicată în Franța în 1971 și în România în 1999 și mai recenta contribuție a lui Roger Chartier ,„Au bord de la falaise. L`histoire entre certitudes et inquiétude”, (1998) tradusă în română în 2010 cu titlul ”Lumea ca reprezentare. Istoria între certitudini și neliniște”.  O altă lucrare importantă, tradusă de ceva vreme în limba română, dar care este prea puțin cunoscută în rândul istoricilor autohtoni, este ”Ficțiunea în documentele de arhivă” și aparține istoricului american Natalie Zemon Davis. Însă, așa cum formulase istoricul clujean Ionuț Costea într-un studiu dedicat acesteia și publicat în Revista Bistriței, ”ecourile contribuțiilor istoricului american Natalie Zemon Davis în cultura și, în special, în istoriografia românească sunt sporadice și sumare în ciuda prestigiului și răspândirii operei sale atât în Europa cât și dincolo de Atlantic.” După ce menționează referirile la lucrările acesteia într-un studiu aparținând luia Alexandru Duțu și într-o carte aparținând lui Doru Radosav, același istoric concluzionează că ”opera cercetătoarei și profesoarei americance a rămas quasi-necunoscută publicului românesc. În multe rânduri, chiar frecventarea ei de cercul inițiaților, al istoricilor, poate fi pusă la îndoială.” Prin urmare, nu este surpinzător faptul că această traducere a trecut cam neobservată, deși poate fi procurată de pe net la un preț accesibil.

Scopul scuză mijloacele și educația corectă a adulților - Norbert Coman

Monumentul soldaţilor căzuţi în primul război mondial din Rădăuţi

     “Trecem mai departe la analiza câtorva afirmaţii din partea a doua a cărţii, afirmaţii care au generat dezbateri pro şi contra în ultima vreme. Domnul Lucian Boia apreciază intrarea României în război în vara anului 1916 drept «o mare imprudenţă», acuzându-l pe Ionel Brătianu că «a aruncat ţara într-un neînchipuit dezastru» (pp. 67-68). Fireşte, recunoaştem că, în baza unor cercetări de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă faţă unui front atât de vast. Desigur, nu este o  noutate afirmaţia că armata română nu era dotată în 1916 conform cerinţelor unui război modern. Dar, mă întreb, care dintre ţările beligerante în prima conflagraţie mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face faţă tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei patru ani şi jumătate de război. Există o singură ţară care a avut la îndemână de la începutul declanşării conflictului soluţii facile şi rapide pentru tot ce a însemnat experienţa războiului total, în tranşee, dar şi pe frontul intern? Poate că distinsul coleg bucureştean ne oferă un exemplu de asemenea stat, care era pe deplin pregătit pentru Marele Război!

        La sfârşitul capitolului patru, autorul trece în revistă scenariile ce ar mai fi putut fi luate în calcul de regele Ferdinand şi de premierul Ionel Brătianu, alături de intrarea, în 1916, în război de partea Antantei, respectiv opţiunea de alăturare a României de partea Puterilor Centrale ori soluţia neutralităţii până la sfârşit. Această din urmă variantă se pare că i-ar fi convenit profesorului Lucian Boia, deoarece «România s-ar fi prezentat la sfârşitul conflictului mondial cu o armată intactă şi ar fi avut la îndemână toate mijloacele pentru a înfăptui unirea tuturor provinciilor româneşti. Într-un fel, privind în perspectiva istoriei, ar fi fost poate rezolvarea cea mai avantajoasă. Ar fi scutit ţara de cumplitele pierderi pricinuite de război, materiale şi mai ales umane» (p. 84). Autorul nu ne luminează însă, în scenariul respectiv, cum o Românie care şi-ar fi păstrat neutralitatea la sfârşitul războiului ar fi putut, cu o armată intactă, să-şi dubleze teritoriul şi populaţia?! Serbia, bunăoară, care a luptat alături de Antantă cât i-a stat în putinţă, ar fi obţinut definitiv în 1918, şi mai ales la conferinţa păcii ce ar fi urmat, tot Banatul până la Mureş, teritoriu pe care, de altfel, l-a şi ocupat în toamna-iarna anului 1918/1919. De aceea, cred că, dacă România nu ar fi intrat în luptă în vara anului 1916, sud-vestul ţării noastre de azi – respectiv Banatul cu judeţele Timiş şi Caraş Severin – ar fi fost al Serbiei! Mai mult, vestul Crişanei şi al Maramureşului, din Sătmar până-n Arad (inclusiv oraşele Carei, Oradea, Salonta, Chişineu-Criş şi Arad, cu tot cu hinterlandul lor) i-ar fi rămas Ungariei dacă Ionel Brătianu şi România nu s-ar fi alăturat Antantei în 1916! Care dintre fostele imperii sau state succesorale vecine ar fi fost de acord ca România mică să alipească, fără să fi tras un foc de armă între 1914-1918, atâtea teritorii care s-au unit totuşi democratic cu Vechiul Regat în anul 1918? Dacă îl includem pe dacă de câteva ori într-o ecuaţie explicativă, am putea ajunge probabil, teoretic, la soluţia dragă domnului Boia. Altminteri, interogaţia Domniei Sale despre „câţi oameni merită să moară fie şi pentru împlinirea unui ideal naţional?” şi afirmaţia că «ironia istoriei stă în aceea că l-ar fi dobândit, poate, şi gratis», referindu-se la teritoriile din fosta Austro-Ungarie unite cu România în noiembrie-decembrie 1918, nu sunt decât speculaţii cliometrice, or istoria contrafactuală nu ajută nici la progresul istoriografiei şi nici la educaţia corectă a adulţilor! Să ne amintim cu toţii, inclusiv istoricul Lucian Boia, că tocmai aceste teritorii pentru care România, nepregătită militar, a intrat în război în vara anului 1916, au rămas, sper, pentru vecie în componenţa statului român (excepţie fãcând jumătate din Bucovina răpită arbitrar în 1940 de Uniunea Sovietică)! Şi mai cred că nu este etic corect să punem, azi, în balanţă cliometrică sutele de mii de victime căzute pentru împlinirea idealului naţional în 1918 cu un scenariu ipotetic, de laborator, fiindcă o atare antiteză poate induce percepţii greşite în rândul cetăţenilor României prezente, atât de dezbinaţi de orgolii regionaliste şi politicianiste!” [Ioan Bolovan, “Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 şi corectitudinea istorică”, în Cultura: http://revistacultura.ro/nou/2014/07/despre-primul-razboi-mondial-unirea-din-1918-si-corectitudinea-istorica/ accesat în 19. 07. 2014.]

          Domnul istoric Ioan Bolovan ne transmite, destul de transparent, ideea: «scopul scuză mijloacele»; deci morții au servit unui interes mai mare, birocratic, ideii de națiune (“pofta ce-am poftit”). Asemenea jertfă este, oarecum, “sfântă”. Dacă aș fi medic aș spune că viața unui om este mai presus unei idei (oricât de “sfântă” ar fi ea!), dar nu sunt. În orice caz, nu cred că moartea unui om este sfântă!

         Într-adevăr, neintervenția militară a României în 1916 s-ar fi soldat, posibil, cu “lipsa la gestiune” a unor terirorii în momentul “reîntregirii” (bineînțeles că nu există o reîntregire, deoarece nu a existat o Românie Mare înainte). Astfel intrarea în război a adus un plus de “valoare” României postbelice, teritorii de care, precis, suntem nespus de mândri, ca români. Nu? Pierderile umane sunt doar o simplă statistică, că așa e cu demografia ca “știință exactă”. O adevărată lecție de pragmatism și machiavelism. Până la urmă nu nobilitatea scopului contează, ci câștigul (deci poți să-ți înjunghi pe la spate fostul aliat – Austro-Ungaria; 1883 –, dacă ai de câștigat niște teritorii).

         Deci sacrificiul a meritat, ce contează “câteva” suflete care au mers la Domnu', când, după Păcile de la Paris, România a primit Banatul și Partium. Deci naționalismul scuză o crimă, scuză trimiterea la moarte a semenilor pentru o idee! Frumoasă lecție de istorie! Bineînțeles, istoria contrafactuală nu ajută “la educaţia corectă a adulţilor”! Educația “corectă” trebuie să fie una naționalistă și una care să se supună Instituției (birocrațiilor). Și bineînțeles, Instituția ȘTIE ce este corect și ce nu!

     Hegel spunea că naționalismul este un interes privat: “Spiritul corporatist, care ia naștere din egala îndreptățire a sferelor particulare, se transformă în același timp în spiritul statului, întrucât statul oferă mijlocul menținerii scopurilor particulare. Acesta este secretul patriotismului cetățenilor, în sensul că ei consideră statul drept substanța lor, întrucât el menține sferele lor particulare cu drepturile, autoritatea și prosperitatea lor. În spiritul corporatist, întrucât el cuprinde în mod nemijlocit înrădăcinarea particularului în general, se află deci izvorul acelei adâncimi și forțe de care dispune statul în starea de spirit a cetățenilor.” [G.W.F. Hegel în Karl Marx, “Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului” în Karl Marx, Friedrich Engels, “Opere”, vol. 1, Editura de Stat pentru Literatură Politică, București, 1957, p. 269.] Deci și interesul privat al domnului Ioan Bolovan se cuvine a fi impus ca interes general, că așa e birocratic și “corect”.

       Fiind un fost student al dânsului, se pare că am fost “needucat” corect. Mijloacele pot să deturneze scopul, să transforme o utopie (un vis) în distopie (un coșmar). Asta este o lecție învățată autodidact.

P.S. Nu am citit cartea lui Lucian Boia, nefiind un cirac al dânsului, și nici nu am chef să o rumeg. În orice caz, lunga apologie a trimiterilor, făcută de domnul Ioan Bolovan, îmi arată o dorință de recunoaștere a autorității dânsului ca istoric, autorizat și serios. Și naționalismul este o chestiune serioasă.

Beat-uri noi, năravuri vechi, sau la ce ne-ar mai putea folosi folclorul azi

Acum două săptămâni a apărut în Dilema un articol semnat de Alexandru Brătianu și intitulat Folclor 2.0. Pornind de la propria experiență cu folclorul muzical (sau mai degrabă ceea ce era denumit ca fiind folclor muzical), autorul face, cu o binevenită detașare, afirmații care, cu toate că ar trebui să fie astăzi de domeniul evidenței, reprezintă încă pentru mulți un atentat la „ființa neamului”: muzica așa-zis populară, promovată de către regimul comunist, nu a fost decât o instrumentalizare ideologică a muzicilor tărănești, un surogat al unei tradiții iremediabil pierdute destinat consumului de masă a omului nou. Însă trebuie adăugat că sistemul totalitar instalat în România după cel de-al doilea război mondial nu a fost câtuși de puțin original în acțiunea sa de deturnare ideologică a muzicii tradiționale, ci poate doar mai sistematic. Folclorul, fie el muzical sau de altă natură, a fost, încă de la „descoperirea” sa în secolul XIX, manipulat astfel încât să servească intereselor națiunii. Odată cu apariția tehnicii de înregistrare a muzicii pe diverse suporturi audio, toată această afacere a fost dusă la un nivel superior, un nivel în care înregistrările aranjamentelor realizate în perioada interbelică de către Hary Brauner pentru cântecele Mariei Tănase au putut pătrunde într-un segment mult mai larg al societății decât o făceau înainte scrierile învățaților. 

Peste acest gen muzical, rezultat în urma a ceea ce autorul numește pe bună dreptate inginerie socială, se succede un alt experiment muzical bizar, și anume etno-pop-ul anilor ’90, un produs de sinteză între rețetele de succes ale divertismentului comunist și cerințele pieței muzicale capitaliste. Deși autorul este destul de depreciativ cu acest nou gen al industriei muzicale românești, trebuie totuși remarcat că acesta, alături de manele, dance sau hip-hop, era printre puținele opțiuni muzicale aflate la dispoziția unor largi pături sociale care, în acei ani tulburi, aveau nevoie de o muzică care să-i ajute să-și reconfigureze o identitate greu pusă la încercare de deceniile post-decembriste. Fiecare dintre genurile mai sus menționate au avut propriul lor rol în melodrama așa-zisei tranziții, iar etno-pop-ul a reprezentat aici o veritabilă sinteză între „tradiție” și „modernitate”, între năravul comunist și libertatea capitalistă, numai bună pe post de aclimatizare treptată cu minunățiile lumii noi.

Revenind la articolul discutat, articol care, în partea sa finală, ajunge la unele inițiative muzicale recente, fie autentic-revivaliste (Trei Parale), fie de crossover între folclor și hip-hop (Subcarpați) sau între manele/muzică de restaurant și electro (Steaua de Mare). Văzând, pe bună dreptate, în toate aceste proiecte o reacție împotriva „folclorului de stat”, autorul detaliază puțin întreaga concepție muzicală a celor de la Subcarpați și încheie întrebându-se dacă acest gen de abordări pot să-și păstreze un echilibru între diferitele ingrediente ce le compun mesajul artistic, sau vor derapa, într-o formă sau alta, spre extrema dreaptă, xenofobie și intoleranță.

Motivul pentru care am vrut să scriu aceste rânduri a fost de a da un răspuns la întrebarea pe care articolul Folclor 2.0 o lansează în final și pe care m-am străduit să o reproduc aici cât mai fidel. Nu cred că trupe cu un mesaj și cu o abordare stilistică de tipul celor de la Subcarpați vor putea avea un traseu lipsit de pericole, coerent și care – mai ales! – să confere folclorului atenția/statutul pe care îl merită. Verdictul meu are la bază două motivații: asemenea trupe, cu o atitudine critică față de societatea actuală, ratează adevărata țintă a atacurilor sale și, în același timp, își alege și cele mai nepotrivite arme.

Acum să detaliem. Nu sunt o noutate trupele de hip-hop cu un mesaj critic la adresa societății contemporane (de fapt, asta ar trebui să fie și rațiunea lor de-a fi, iar dacă nu toate trupele se supun acestui comandament originar, asta nu aduce decât deservicii genului). Însă această critică este exercitată de pe diferite poziții: de la radicalii anti-capitaliști, la o critică aparent neutră, unde înclinațiile ideologice ies mai puțin în evidență, până la luări de poziție declarat naționaliste, ortodoxiste și chiar neo-protestante (ultimele două cu siguranță cele mai amuzante). Dacă privim puțin mai detașat întreg acest tablou, putem observa că sub umbrela acestui gen muzical se adună, în mai mică sau mai mare măsură, întreg spectrul de reacții politice posibilie la situația lumii contemporane.    

În ceea ce privește folclorul, acesta a constituit dintotdeauna o importantă resursă pentru o retorică naționalistă care, prin idei precum tradiția sau autenticul, a favorizat delimitările, stereotipurile esențialiste sau tendințele autarhice. Recursul la folclor, la cultura acelor comunități autentice, așa cum le numește Lévi-Strauss, adică cele în care comunicarea între indivizi are loc i-mediat, este de fapt concomitent cu dizolvarea acestor societăți tradiționale și poate fi interpretat ca o formă de reacție la diverse presiuni venite din exterior. Tot forme ale unei astfel de reacții sunt și diferitele tipuri de discursuri politice, sectele religioase milenariste sau anumite genuri muzicale. De cele mai multe ori însă religia, politica, folclorul și muzica se regăsesc amestecate în diverse cocktail-uri ideologice, unul dintre ele fiind și cel al trupei Subcarpați. Toate aceste patru forme de critică la adresa societății contemporane par a avea, uneori, ținte diferite, însă toate se confruntă de fapt, chiar dacă o știu sau nu, cu același adversar: o societate a mărfii și a spectacolului, o societate în care lucrurile sunt judecate doar după profitul pe care îl pot genera. Fie că este vorba de un predicator carismatic care, analizând viciile lumii în care trăim, anunță iminentul sfârșit al acesteia, fie că asistăm la o revenire îngrijorătoare a naționalismelor politice, fie că dăm tot mai des de muzicieni și formații cu mesaj anti-sistem, toate aceste manifestări nu sunt decât reacții la capitalismul global contemporan. Însă, de cele mai multe ori, actanții implicați în astfel de reacții critice nu sunt conștinenți de problema reală cu care se confruntă, astfel că asistăm la apariția unor soluții neadecvate, unele din ele de-a dreptul comice, altele, dimpotrivă, periculoase. Sunt, bineînțeles și excepții de la această înțelegere deficitară (în special din zona politicii și a muzicilor contestatare), dar acestea sunt relativ puține, iar trupe precum Subcarpați nu se numără printre ele.

Mesajul unor astfel de trupe (nu mă refer aici numai la Subcarpați, ci îi iau mai degrabă drept reprezentanți ai unei direcții artistico-ideologice mai largi) intenționează să răspundă problemelor politice și sociale actuale printr-o delimitare cât mai strictă între noi și ceilalți, punând preblemele societății noastre pe seama adoptării unor modele socio-culturale de import, nepotrivite spațiului autohton sau, mai rău, viciate de la bun început. Pentru a răspunde adecvat acestor modele străine, asemenea artiști (sau ideologi) recurg la tradiție, un termen a cărui construcție a coincis cu dispariția treptată a ceea ce putea fi numit tradițional în comunitățile rurale românești. Astfel, ei opun influenței nefaste a celuilalt vigoarea și puritatea autohtonă, răspund „contrafăcutului” de proveniență străină cu „autenticul” produs în propria ogradă. Tocmai aceasta este secvența în care folclorul își joacă marele său rol. Termen ce nu mai are de ceva vreme corespondent în lumea reală și care, pentru a-i desluși configurația intimă, ești nevoit să recurgi la muzee, cărți, culegeri, arhive, înregistrări de teren – asta pentru că folclorul nu mai poate exista în lumea contemporană decât în spații de conservare special amenajate, un fel de rezervații destinate amerindienilor – folclorul, în forma asta inertă, este decontextualizat, aranjat cam din topor, și aruncat în luptă pe post de armă letală împotriva degenerării cauzate din exterior.

Oricât de bine intenționați ar fi și oricât de mare ar fi nevoia de critică la adresa societății contemporane, proiecte muzicale de genul Subcarpați nu vor putea fi eficiente atâta timp cât atenția lor se concentrează asupra diferențelor dintre noi și ceilalți și nu asupra neajunsurilor sistemului socio-politic care generează problemele cu care lumea întreagă – atât noi cât și ceilalți! – se confruntă. Deși unele din aspectele problematice sunt just sesizate, soluția propusă pare a fi de cele mai multe ori retragerea în lumea idealizată a satului, un sat abstract, simbol al unei mitice vârste de aur a națiunii, sub a cărui oblăduire suntem feriți de relele lumii exterioare. Una din atribuțiile artei este aceea de a pune mereu lumea sub semnul întrebării, de a ne zdruncina permanent confortul nostru mental, de a ne provoca, stârni, sau chiar îngrozi, iar diverse trupe din zona rock, reggae sau hip-hop (dacă ar fi să ne rezumăm doar la sfera muzicii pop) și-au însușit într-o formă sau alta această cerință. Dar singura modalitate de a o îndeplini este, cel puțin în ziua de azi, de a denunța degradarea condiției umane produsă de capitalismul global, problemă valabilă la nivel mondial și nu destinată doar mult încercaților români. Însă tentativa de a răspunde acestei cerințe prin recursul la o entitate inertă precum tradiția, abuzată în fel și chip de-a lungul vremii, nu numai că nu are șanse de succes, dar poate duce chiar și la rezultate mai puțin îmbucurătoare. Revenind în final la cazul particular al celor de la Subcarpați, demersul lor, considerat de unii revigorant, nu face altceva decât să prelungească până în contemporaneitate un model de instrumentalizare ideologică a muzicii tradiționale, model inițiat de pașoptiști și perfecționat mai apoi de către comuniști, total inadecvat provocărilor zilelor noastre.


Pe th.c. îl puteți citi și pe jazz de-a dreptu'

Eine Konferenz im ländlichen Raum oder Wie Telciu für zwei Tage lang ein kleines Arkadien wurde - Edit Szegedi

Die Tagungen von Telciu erlebten 2013 die zweite Auflage, während dieses Jahr die dritte veranstaltet wird. Ohne die Zukunft dieser Veranstaltung prophezeien zu können, zeigen drei Auflagen, dass, insoweit die unberechenbaren Variablen der einheimischen Wirklichkeit, wie die ungewisse Zukunft der Doktoranden (die, egal wie gut und innovativ ihre Dissertationen auch seien, ihre Ausbildung nicht anwenden können, so dass auf sie eine Zeit der finanziellen und sozialen Not wartet), nicht dazwischentreten, die Tagungen von Telciu eine Konstante des Kulturlebens – und warum nicht? – auch ein Modell für neue Formen der wissenschaftlichen Veranstaltungen werden könnte, ohne die lähmende Steifheit des akademischen Milieus. Genau diese Kombination von entspannter Atmosphäre, freiwillig angenommener Disziplin und hohem intellektuellen Anspruch, die die Tagungen von Telciu kennzeichnen, macht die Effizienz der Tagungen von Telciu möglich. In einer Gesellschaft, in der Anzug und Krawatte die unfehlbare Garantie der „Ernsthaftigkeit“, eigentlich der institutionellen und intellektuellen Trägheit, gepaart mit Unterwürfigkeit und Mutlosigkeit sind, bringen diese Art von „alternativen“ Treffen frischen Wind in eine Welt, die von der Jagd nach Punkten, ISI und anderen Instrumenten der intellektuellen Demütigung erstickt wird. Im Unterschied zu den „grossangelegten“ Veranstaltungen, wo es keine Zeit gibt, weder für die Präsentationen noch für die Diskussionen, sind die Tagungen von Telciu der lebende Beweis dafür, dass ein Restaurant-Saal durchaus der Ort tiefgehender intellektueller Auseinandersetzungen sein kann, so wie das die Aula Magna niemals sein wird. Deshalb wäre es schade, wenn diese Tagungen bei der dritten Auflage blieben.