Cel mai popular fake news din România

Există în mass-media autohtonă, aia care se pretinde quality și e luată ca atare de către o bună parte din populația cu pretenții, o panică și revoltă constante față de fenomenul fake news. De vreun an și ceva suntem lămuriți, din cînd în cînd, despre acest mare și pervers bai, despre cît de dăunător este, cui folosește și cum funcționează. Acestui militantism anti-fake news se adaugă tot mai des articole și luări de poziție despre propaganda dușmană, adică rusească, consumatorii de media fiind, de asemenea, lămuriți cum stă treaba și cu acest pericol care mișună printre noi corupînd minți și suflete. Pe o astfel de platformă quality am citit zilele astea un articol despre parșiva propagandă rusă, în cursul căruia jurnalista reamintea o lămurire clișeu:

”Încă din anii 70 au fost studiate modurile în care un mesaj fals ajunge să fie receptat ca adevărat de auditoriu. Concluziile la care au ajuns cercetătorii au fost că simpla repetare a unui mesaj îl face să fie receptat drept credibil. Când aude o informație familiară, creierul reacționează mai rapid și se produce o scurtătură care îl face să atribuie valoare de adevăr informației, după cum explică psihologii.”(Laura Ștefănuț, Digi 24)

Or fi rușii învîrtoșați într-ale propagandei și puși pe treabă, dar m-am gîndit că rețeta asta poate fi verificată și în alte cazuri, așa că ia să vedem ce găsim în ograda noastră. Mai precis, tocmai în zona presei care demască astfel de mecanisme și șmecherii. Totuși, trecem peste faptul că platforma gazdă, considerată vîrf de lance al luptei împotriva știrilor false, manipulării și dezinformării, a recurs nu de puține ori la această rețetă cînd era vorba să acrediteze anumite informații și trenduri, de dragul unei cauze și agende extrem de bine intenționate, pentru a ne opri asupra celui mai recent exemplu de manipulare și fake news din lungul șir al materialelor despre asistații social din România și lenea care face ravagii în societatea autohtonă. Găzduit de alt organ quality, al unuia dintre afaceriștii paraziți îmbuibați din afaceri cu statul, articolul, deși scris absolut mediocru și fără o minimă abilitate scriitoricească, își arată măiestria prin modul în care manipulează o serie de informații, date și afirmații, pentru a demonstra teza dorită: România a ajuns țara asistaților social și a celor care fug de muncă; teză afirmată vîrtos încă din titlu.

Tîrg de carte la Deva. La Deva Mall.

La Deva, oraș reședință de județ care a pierdut cîteva zeci de mii de locuitori în deceniile postcomuniste, nu există librărie. Cei de la Diverta au ceva punct de lucru într-unul din mall-uri și undeva pe un bulevard central se mai pot achiziționa cărți de la un fel de librărie, adică un spațiu mic și înghesuit unde se vînd ceva cărți stivuite în mormane pe lîngă pereți. Dar cu greu poți numi astfel de spații librărie, în sensul celor pe care le întîlnești în alte orașe și în care mai pot fi găzduite evenimente, răsfoite cărți etc. Au, în schimb, firme de foraje pentru resurse naturale și companii ale unor investitori gata să scoată aurul din munți și alte resurse ascunse prin subsolurile arealului. Minvest, Deva Gold Cuprumin și altele pe care le puteți găsi gugălind. Au și alegeri locale, pentru că fostul primar a fost depus la bulău în urmă cu cîteva luni, alegeri la care se înghesuie să fie aleși oameni de aur, unul și unul. Dovadă că duhul aurului plutește în continuare pe-aci, printre ruinele post-industriale. Au și o cetate fain amplasată, recent betonată spre a fi transformată într-un fel de atracție turistică. Valurile masive de turiști se lasă încă așteptate. Au și un teatru frumos, secession, unde Fuego, Puric și fel de fel de comedioare jalnice de pe la teatrele bucureștene găsesc adăpost și ceva lume dispusă să bage bani în cultură. Au multe mall-uri, comparativ cu alte orașe. De exemplu, Bistrița nu are așa podoabă conferitoare de ștaif și noblețe, deși pe facebook circulă de ani buni o petiție către autoritățile locale ca să le facă și lor mall, că-s de toată rușinea și-s nevoiți să bată drumul pînă la Cluj sau Tg. Mureș pentru așa distracție. De fapt, la Deva se cheamă mall aproape orice clădire mai măricică în care sunt îngrămădite magazine, farmacii, păcănele și branduri. Totuși, cel de la intrarea dinspre Simeria, se conformează, cît de cît, canoanelor estice a ceea ce înseamnă un astfel de spațiu sacru. Zilele astea, la Deva au și un tîrg de carte. Și pentru că n-au librării și nu s-a gîndit nimeni să pună un cort în centrul istoric, l-au urcat la ultimul etaj al Deva Mall, lîngă o sală de fitness și alta de jocuri, într-un fel de spațiu ce amintește de sălile de nunți din anii 80, cu pereții tapițați.

Am fost azi pe-acolo, să iau pulsul. Dacă decorul aduce a 80, muzicile puse de digeiul responsabil cu atmosfera erau din următoarele decenii. Eu unul am intrat între tarabe pe un hit douămiist al celor de la Venga Boys. După aia am pierdut șirul pieselor, realizînd doar după o vreme că pe fundal e muzică, nu doar povești despre sine și spirit, cînd l-am sesizat pe Leonard Cohen (fie-i țărîna ușoară) cu hit-ul său despre dansat pînă la capătul vieții. Revenind la carte, desigur, marile edituri (știți voi care) erau acolo, iar alături de ele o puzderie de edituri mai mici și mai mărunte. Inclusiv vreo trei edituri personale. A fost o veritabilă revelație să dau peste ele. Și cînd zic personale, nu mă refer doar la cele înființate de vreo persoană și botezate după numele lor sau al cuiva drag. Am văzut o editură care vindea cărțile unei singure autoare. La un moment dat vindea chiar ea și foarte greu am reușit să mă sustrag fără să iau ultimul ei roman care promitea senzații violente. Ceva cu Terente. Mi l-a povestit cap coadă. Acțiunea se petrece în Galați sau Brăila, într-o familie foarte bogată a unui negustor. Era pomenită și Ana Aslan pe-acolo, dar nu-mi mai amintesc de ce. Oricum, plotul e că într-o noapte de jucat cărți la un cazino interbelic, bogătașul pierde toată averea și o joacă inclusiv pe nevastă-sa. Și de-aici începe nebunie. Eu credeam că e cu Terente cel cu plua mare, dar mă înșelasem. Era un vînzător de la ceva prăvălie, care o salvează pe cucoană și se îndrăgostește de fiica sa. Sau invers. Am avut noroc mare de tot că ăsta micu a început un plînset strașnic și-așa mi-am putut justifica plecarea grăbită din țesătura de vorbe cu care doamna autoare/vînzătoare/editoare îmi împăienjenea mintea. Și-am trecut pe la alte tarabe. Foarte multă spiritualitate, pe toate gusturile. Și discuții extrem de spirituale la mai toate tarabele unde aveai chef și răbdare să poposești. La o privire superficială, cred că mai bine de jumate din standuri erau cu cărți adresate sufletului și transformărilor spirituale/dezvoltării personale. Și să mai zică răutăcioșii că oamenii nu se mai gîndesc și la cele sufletești, ci numai la băgat la maț și la făcut averi din săpat după aur. 

Editura Militară avea, de asemenea, o ofertă incitantă, din ce am văzut eu de la distanță. Chiar m-aș fi oprit să răsfoiesc dar, după zîmbet, îmi părea că domnul cu standul e de asemenea gata să-mi povestească vreo cîteva cărți. M-am uitat și la clujenii de la Mega, să văd ce mai publică istoricii clujeni. În continuare, foarte multe cărți despre preoți, ierarhi și faptele lor de ispravă sau absolut banale și irelevante din trecut. Bocșan chiar a reușit să facă școală și canonul său greu va fi depășit, după cum se poate vedea din lucrările (atît de previzibile și șablonarde) publicate. Dar mi-am luat două cărți de la Editura Argonaut. Nici nu știu la ce să mă aștept. Am mai văzut niște cărți faine la Casa Cărții de Știință, dar chiar dacă aveau reduceri semnificative, tot nu mi-am permis să le achiziționez. Plus că pe unele le-am parcurs deja, cel puțin parțial, dar suficient cît să sesizez că edițiile șchioapătă pe alocuri. Și cum biblioteca din Deva e faină tare și surprinzător de bine dotată pe anumite segmente, m-am gîndit să n-arunc cu banii pe cultură. Nu era multă lume pe tîrg și n-am prins (încă) nicio lansare. Am făcut cîteva poze și-am pornit spre ieșire, cu gîndul la porția de mici pe care mă pregăteam s-o servesc la o terasă din piața ascunsă în dosul mall-ului. Și, spre surpriza mea, deja cu mintea aburită de atmosfera de bîlci și terasă ieftină, trecînd pe lîngă unul din standurile nu știu cărei edituri ce vindea cărți de vindecat sufletul și îmbunătățit caracterul și calitatea vieții, am putu auzi sunînd de la un badoc mic, rezemat de o grămăjoară de cărți, un turbo-folk de dată recentă. Nu-s sigur, dar tind să cred că era ceva bucată de Simi Deac. Într-un cuvînt, cultura e la Deva, gata să-și lecuiască cititorii.

Cum poți supraviețui cu minimul pe economie + bonuri și, în același timp, să scapi de acuzația de lene și nemuncă? Studiu de caz.

@Laurențiu Ridiche

Cu cîteva luni în urmă scriam pentru Gazeta de Artă Politică un scurt material despre tăietorii/furnizorii de lemne din mediul rural, bazîndu-mă pe cazurile a cîtorva persoane cu care am avut contact direct. Săptămîna trecută m-am pomenit că am nevoie de o căruță de lemne, așa că m-am interesat să văd cine mă poate ajuta. Spre deosebire de anii trecuți, nu am mai văzut căruțași umblînd și oferindu-se să-ți vîndă sau aducă lemne. Cică s-a intrat tare în ei, că nu se mai putea. Într-un final, cineva tot m-a servit și m-a lămurit că nu știe care-i faza cu lemnele, că pentru el asta e o activitate ocazională, de nevoie. Pentru că are serviciu, fiind angajat la Fujikura. Între o rundă de tăiat lemne și două țigări, m-a lămurit cum e cu traiul de angajat și de ce a ajuns cu lemnele duminică după masă și nu sâmbătă, precum ne fusese înțelegerea. A băgat ore suplimentare la muncă vineri noaptea, pînă la 6 dimineața. Apoi, ajuns acasă, a trebuit să meargă la scos de cartofi pe petecul lor de teren. Și de la o vreme i s-a făcut rău de la oboseală așa că a fost musai să doarmă un pic. Mai ales că de luni iarăși bagă la muncă. Fără ore suplimentare – și acestea executate fără nicio legătură cu ordinea legală – nu ai șanse să aduci acasă un salariu peste 1500 de lei și ceva bonuri. De aia se bagă la suplimentare, mai ales în sărbători, cînd primesc bonuri de 200 de lei pentru asta. Nu sunt angajați, nu stă lumea, trei, șase luni și-s duși. I-am zis că poate pleacă pentru că-s leneși și nu vor să muncească. S-a uitat chiorîș la mine, vrînd să se asigure că vorbesc serios sau poate vrînd să-mi plaseze o binemeritată flegmă între ochi, avînd în vedere remarca mea.

Despre lăcomie - sursa tuturor relelor (puseu istorico-filosofic)

'Greed is good' - Gordon Gekko

Nu rar mi s-a întâmplat, în interacțiunile mele on și off line, să am de-a face cu persoane care pun situația disperată în care ne găsim – ca popor și ca specie – pe seama lăcomiei oamenilor. În general, cei care identifică în lăcomie sursa tuturor relelor tind să aparțină, pe cât pot să-mi dau seama, acelui segment de populație care simpatizează cu crezurile liberal-progresiste (ceva în genul progressive liberals din Statele Unite). În principiu, aceștia sunt de acord cu taxarea progresivă, cu reglementarea piețelor, cer și cred în reformarea capitalismului și sunt, în bună parte, în barca agendelor identitare de tip LGBT. Progresismul lor se oprește însă acolo unde întâlnește orice fel de argument cu privire la inadecvarea structurală a capitalismului la nevoile oamenilor, afirmând fără prea multe explicații că problema actuală este lăcomia. Capitalismul actual apare deci, în închipuirea acestor persoane, drept o aberație pervertită de nesațul general care s-a insinuat ca regulă în relațiile de piață. Ca să funcționeze deci, capitalismul trebuie curățat de lăcomie.

John Locke și săracii

sursa foto: Wikipedia

Trufașa ignoranță care domnește deșănțat în spațiul public cînd vine vorba de istoria liberalismului și de profuzimile ascunse ale acestei ideologii, ne determină să inaugurăm o nouă rubrică: „Ce nu se zice despre liberalism?” Se recomandă în special vocilor zgomotoase și redundante care se revendică de la această tradiție politică și economică, precum și celor care, din lene, neștiință sau alte motive, văd în liberalism soluția cea mai umană și mai generoasă pentru societate. Pentru că timpul nu ne permite și mai ales pentru că alții au documentat mult mai bine viziunile și ideile complexe ale marilor gînditori liberali, ne vom folosi cu precădere de munca lor, din care ne propunem să oferim spre lectură publicului fragmente elocvente despre latura întunecată a liberalismului.

În această săptămână începem cu unul dintre greii liberalismului european, John Locke (29 august 1632 - 28 octombrie 1704), despre care aflăm din pagina românească de Wikipedia că „a fost un filosof și om politic englez din secolul al XVII-lea, preocupat mai ales de societate și epistemologie. Locke este figura emblematică a celor trei mari tradiții de gândire aflate în centrul spiritualității epocii moderne. (…) În politică, Locke combate absolutismul și tirania, apără libertatea și dreptul, vede în puterea legislativă forța supremă. Acesteia trebuie să i se supună puterea executivă și cea federativă, care are menirea să apere comunitatea împotriva primejdiilor din afară. Dacă guvernul, reprezentanții și monarhul își depășesc mandatul, atunci poporul trebuie să intervină și să-și exercite singur suveranitatea. Cine încalcă legea și știrbește din drepturile poporului, se pune în stare de război cu acesta, și revoluția este în acest caz o armă de apărare, un rău necesar.” Despre John Locke, dacă v-ați școlit în postcomunist, ați putut afla multe lucruri frumoase și cît de importante sunt ideile lui pentru lumea noastră de azi, atentă la sfințenia proprietății private și la drepturile politice ale cetățenilor. Însă, foarte probabil, ce nu vi s-a spus și nu cunosc/recunosc fanii și succesorii săi, e că aceste drepturi și libertăți se referau doar la cetățenii bogați și albi, pentru restul avea cu totul alte gînduri și planuri. În acest sens, vă prezentăm un fragment elocvent dintr-o lucrare monumentală, recent tradusă la editura clujeană Tact:

Patronul meu, teroristul - de Radu Iliescu

sursa foto: http://www.partners.com.ro

- Domniţă dragă, ascultă la mine, a făcut el ceva, altfel nu-l luau ăştia. Păi crezi că vin ei pentru toată nimica? Sunt profesionişti, dacă l-au înhăţat înseamnă că e grav. Plutonierul Niţă era foarte încântat de cursul pe care-l luaseră evenimentele. Îl chemase pe Mehmet la Comisariat pentru nişte probleme la certificatul fetiţei, apoi îi pusese cătuşele şi-l predase SRI-ului. Cu teroriştii trebuie să ai puţină tactică, aici nu-i ca-n filme, era om aşezat şi nu-i ardea de efecte speciale în timpul programului, nici vorbă să se fugărească prin curţile oamenilor, din pitbull în pitbull, aaa, nu, asta e la americani. Lui nu-i permitea nici uniforma şi nici burta. La noi îi chemi frumos şi vin. Iar când îi vezi în birou gata, nu mai au scăpare, le pui cătuşile şi gata, îi controlezi să n-aibă o centură de explozibili pe undeva şi sunt ai tăi, pentru că teroriştii sunt oameni rezonabili, când văd că organul îi depăşeşte şi intelectual, şi numeric, cedează. Unde nu vine un regizor din ăla, american, să-l înveţe plutonierul Niţă cum se face? Nu vine, sigur că nu vine, lor le place şoul, panarama, să dea bine la public. Viaţa poliţistului român e mult mai plictisitoare, dar şi mult mai eficientă.

      Pe Mehmet îl controlase şi-i găsise un revolver şi un miliard de lei vechi. E clar. Ce om cuminte merge cu pistolul la brâu, dar ce, aici e ţară de haiduci? Da, dar are permis, i-a răspuns Luminiţa. Bine-bine, şi bănetul? Uneori are două-trei miliarde la el, soţul meu este bijutier, transportă aur sau diamante. Domniţă, nu mai insistaţi, SRI-ul îl filează de aproape un an. Păi ce crezi tu, că aici e stână fără câini? Plutonierul o tutuia patern, cum făcea cu soţiile infractorilor. Ferm, dar blând, cum trebuie să fie legea. Simţi nevoia să-şi dea drumul la un ochi de la curea, să-şi lase pântecul mai în voie, dar nu cuteză, nu în faţa femeii. Îşi spuse că mai poate răbda, îi făgădui că va fi contactată neîntârziat, sigur, poate chema un avocat, chiar şi mai mulţi dacă i se pare necesar, are dreptul, iar dacă nu-şi permite va primi unul din oficiu. Mă rog, aşa spune legea, ea sigur îşi permite.

Polizeiwissenschaft în Panoptikon - de Norbert Coman

Agamben spune că serviciile (a se înțelege sistemele de securitate) au devenit adevărata putere politică (puterea cunoaștere) – aspect observabil și în România și în Rusia, dar și în SUA –, ele stăpânesc mass-media (cazul revoluției din România – revoluția televizată/orchestrată –, când serviciile secrete au instrumentat revoluția și Securitatea a luptat contra Securității, adevărul devenind doar o trimitere la fals) cunosc drumurile finanțelor (deci și capitalul are nevoie de puterea lor) și suntem vrăjiți că acest spirit corporatist este adevărata democrație.

Bineînțeles, acest stat temnicier-vrăjitor, preiau termenii de la Culianu sub forma unei alăturări-sinteză, se securizează (își crește puterea) în “interesul” nostru (ceea ce nu face niciodată, scopurile sunt private), își impune interesul particular ca general. Prin urmare, Agamben consideră Timișoara '89 ca fiind o etapă istorică definitorie, atunci am intrat în epoca totală a punerii în scenă, spectacolul a devenit mai real ca realul, spectacolul integrat și deplin, mondializat, de fapt singurul care contează, revoluția a existat pentru că e la televizor, e pe teleecran, deci e adevărată, adevărată ca simulacru. (Giorgio Agamben, Marginal Notes on Commentaries on the Society of the Spectacle, în Means without end. Notes on politics, University of Minnesota Press, 2000, pp. 73-90.)

Serviciile sunt know-how-ul acestei epoci, sunt puterea-cunoaștere. Sunt magicianul culienesc, devenit vrăjitor: “Magicianul se ocupă astăzi de relații publice, de propagandă, de prospectarea pieței, de anchete sociologice, de publicitate, informație, contra-informație și dez-informație, de cenzură, de operațiuni de spionaj și chiar criptografie. […] Este oare Statul occidental, astăzi, un adevărat magician, sau un ucenic vrăjitor care pune în mișcare forțe obscure și incalculabile?” (Petru Culianu, Eros și magie în Renaștere. 1484, Editura POLIROM, Iași, 2011, pp. 142-147.)