Apel pentru înscrieri: Școala de vară: ”Ruralitate, Modernitate și (De)Colonialitate”

Ediția I-a

21-25 August, 2016

Termen limită de înscriere: 1 August 2016

Această primă ediție a ”Școlii de vară de la Telciu” este o inițiativă a recent înființatului ”Centru pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale”. Este vorba de un experiment educațional inovativ care a prins contur din seria de conferințe internaționale organizate în satul transilvănean Telciu. Tematica acestei școli de vară este parte a unui ciclu de simpozioane anuale care au analizat și vor continua să analizeze ”modernitatea” în variatele sale ipostaze istorice și manifestări globale. Din acest motiv, ediția din acest an a școlii de vară și conferința internațională programată imediat după aceasta vor implica gândirea/abordarea decolonială. Decolonialitatea este una dintre cele mai puternice și prolifice direcții în gândirea socială și politică contemporane. Decolonialitatea oferă un cadru euristic care aduce în prim plan gândirea locală și aportul local în abordarea asimetriilor de putere care au modelat și continuă să modeleze dezvoltarea istorică a sistemului mondial capitalist. Un astfel de cadru, prin urmare, este cu atît mai potrivit pentru a evidenția rolul ruralității în construirea lumii contemporane. Cadrul decolonial se bazează pe o varietate de domenii precum istoria, antropologia, sociologia, științele politice și filosofia politică. Prin urmare, facilitează abordările multidisciplinare ale problemelor lumii rurale.

Conținutul cursurilor și alte activități curriculare

”Școala de vară de la Telciu” oferă o gamă variată de cursuri și activități. Subiectele cursurilor vor include analize istorice comparative a regimurilor muncii în sistemul mondial, studii de caz ale modernităților rurale în perioada interbelică, abordări enografice ale simbiozei rural-urbane contemporane etc.. Școala de vară va include, de asemenea, sesiuni de discuții pe marginea proiectelor de cercetare ale studenților cursanți. Cu atît mai mult sunt încurajați să aplice currsanții care vor să-și prezinte cercetările în curs sau finalizate și să primească un feedback din partea profesorilor invitați. Curricula de bază va fi îmbogățită  printr-un curs de economie politică, relații internaționale și ideologii politice, precum și printr-un scurt curs despre apariția teatrului politic în periferia europeană în perioada post-socialistă. Profesorii invitați, din China, România și alte țări europene, au o expertiză solidă în domeniile alese și o experiență pedagogică considerabilă. Activitățile co-curriculare includ o piesă de teatru, proiecții de filme documentare și artistice, lecturi publice, dezbateri și discuții informale și un atelier de teatru pentru elevii din sat, toate fiind menite să încurajeze și să faciliteze și implicarea comunității locale în activitățile școlii de vară.

Procesul etapei de la Operă. Câteva cuvinte despre o echipă rămasă fără suporteri

Scandalul de la Opera Națională București pare, cel puțin pentru moment, să se fi stins. Însă, dincolo de toate aceste schimbări de directori sau demisii de miniștri, situația de fond nu s-a schimbat cu nimic, iar condițiile izbucnirii unui nou „scandal” sunt tot acolo, gata să răbufnească pe viitor. Pe scurt, acestea sunt: salariile mici ale majorității angajaților instituției (la fel de mici ca și cele ale altor opere, teatre sau filarmonici din țară) și presiunea tot mai mare pe care aceste instituții o resimt în direcția liberalizării, atât a produselor lor, cât și a componenței personalului folosit.

Avem așadar doi termeni din care se compune discuția noastră, precarizare și liberalizare. În toți cei 26 de ani de la căderea regimului ceaușist, liberalizarea a tot fost promovată ca fiind singura soluție de eliminare (sau dacă nu, măcar de reducere) a precarității. Libera concurență a indivizilor pe piața mărfurilor și a serviciilor a fost și este anunțată ca remediu sigur pentru o societate măcinată de multe neajunsuri. Dar iată că, în cazul de față, principiul liberalizării a fost pus în discuție de cei precari, de cei pe care liberalizarea se presupunea că trebuie să îi salveze. Recent au fost publicate statistici care arată că 70% din angajații din România câștigă sub 1.700 de lei pe lună, salariul mediu pe economie. Angajații Operei Naționale din București care au protestat săptămânile trecute fac parte, cel puțin o parte dintre ei, din acest procent îngrijorător de 70%, iar protestul lor s-a îndreptat, în bună măsură, împotriva coregrafului danez Johann Kobborg, văzut ca reprezentant al acestei tendințe spre liberalizare.

Ar fi fost ideal dacă discuțiile din jurul protestului s-ar fi purtat în acești termeni de inechitate a veniturilor (Kobborg are/avea un salariu de 7500 de euro brut/lună), de statut al angajaților (contracte pe perioadă determinată versus contracte pe perioadă nedeterminată), sau a direcțiilor de dezvoltare a instituției (în ce măsură trebuie ca opera să se supună unei logici a pieței în care produsele sale trebuie să devină mărfuri vandabile, generatoare de profit). Deși abordate, aceste probleme au fost (sau au părut a fi) adiacente în comparație cu cea a scandărilor șovine de care s-au făcut răspunzători o parte din angajații Operei. Regretabil, dar, de fapt, perfect inteligibil: după 26 de ani de decredibilizare a oricărei pretenţii de echitate socială, de micșorare și delegitimare a statului social, de anticomunism ca rampă de lansare în cariera politică, business sau mediu academic, angajatul român nu mai posedă niciun fel de instrument prin care să-și exprime nemulțumirile sau să se poată plasa pe sine în relațiile de muncă specifice capitalismului. Astfel că, în asemenea situații de criză, singurul mod în care angajații își mai pot articula nemulțumirile este prin intermediul unui discurs naționalist în care neajunsurile interne sunt explicate prin intruziunile externe. Nu e de mirare, căci acest discurs naționalist a fost promovat, mai mult sau mai puțin intens şi în forme diferite, în toți cei 26 de ani trecuți de la revoluție, atât în discursul politic, cât și în cel artistic.

Însă, mult mai gravă decât deriva xenofobă a unor angajați ai Operei (explicabilă, după cum am văzut) este instrumentalizarea acestei derive pentru a discredita întreg protestul și pentru a se evita cu nespus de multă grație toate problemele de fond cu care se confruntă toți (sau aproape toți) angajații unei asemenea instituții. S-a discutat puțin spre deloc despre salariile instrumentiștilor Operei sau a personalului tehnic (în schimb s-a demonstrat cât de mult poate câștiga un solist de renume), nu s-a pus nici problema discrepanței uriașe de venituri dintre cei de la baza și cei din vârful statului de plată al Operei, iar, sub pretextul șovinismului, protestatarii de la Operă au fost transformați în niște necivilizați care nu fac decât să aducă prejudicii de imagine instituției unde lucrează. S-a pus în scenă, cu ocazia acestui scandal, un scenariu des întâlnit în România ultimilor ani: marginalizarea unor largi segmente sociale care nu au altă vină decât cea de a nu-și fi însușit rolul de actori eficienți ai capitalismului. Aici exemplele sunt nenumărate: țăranii necivilizați vs. investitorii strategici în resurse naturale, leneșii, bețivii și asistații vs. poporul harnic, plătitor de taxe și cu gândire antreprenorială, romii care, în afară de toate defectele posibile, mai ascultă și manele în mijloacele de transport în comun vs. albii civilizați și cu respect pentru „cultură”, poporul PSD (bătrâni ignoranți din mediul rural) vs. tinerii frumoși (ăia care și-au luat țara înapoi și care strigă în stradă „jos comunismul”). Însă toți acești marginali nu sunt decât rezultatul unui sistem care are la bază o alocare inegală a resurselor, un sistem pentru a cărui funcționare aceste categorii sociale nu sunt decât un inevitabil produs secundar (aşa numitele surplus populations).

Pentru prietenii liberalizării, greva artiştilor nu a reprezentat decât o revoltă stupidă, datorată incapacităţii acestora de a înţelege cerinţele unui nou tip de management, mai eficient, mai competitiv, mai orientat către piaţă. S-a făcut recurs, din nou (oare pentru a câta oară?!) la mentalitatea comunistă care e încă bine înrădăcinată în artiştii revoltaţi şi care îi împiedică pe aceştia să vadă calea greşită pe care se află. Acest tip de pedagogie condescendentă îl regăsim încă de la primii călători străini care cutreierau ţările române în epoca modernă şi este intens utilizată de fiecare dată când circulaţia şi expansiunea capitalului se împotmoleşte pe undeva pe la periferie. Acum însă, cu anticomunismul la înaintare, poate fi rezolvată orice piedică, de la contracte colective de muncă la contractele pe perioadă nedeterminată. Până la urmă, liberalizarea (contractele pe perioadă determinată, preferinţa pentru colaboratori şi proiecte în locul formării unui ansamblu artistic şi a unor producţii proprii) nu a dus la îmbunătăţirea situaţiei majorităţii angajaţilor, ci mai degrabă i-a împins pe aceştia spre nesiguranţă şi precariat.

Desigur, avocaţi ai liberalizării nu au lipsit. Ioan Holender (fost director al Operei din Viena) e la fel de intransigent ca un şef de departament de la o multinaţională: "Greva aceasta este absolut nedeterminată, ar trebui să îi concedieze pe toţi care fac grevă. Oamenii sunt plătiţi conform contractelor pe care le au şi nu au nici un drept să facă grevă pentru a se pune directorul pe care îl vor ei." Sau: "Cunosc situaţia conflictului şi scânteia care a provocat conflictul: salariul d-lui Kobborg (...) dar nu este treaba angajaţilor să discute cât primeşte unul sau altul. Responsabilitatea o are doar directorul artistic, care poate să plătească cum vrea el (...) dacă se consideră că plata lui Kobborg este justificată, nu e treaba angajaţilor să discute asta." Nu s-au lăsat mai prejos nici băieţii amuzanţi de la Hotnews, care văd în protestul de la operă refuzul modernităţii şi conjuraţia mediocrităţii. Bineînţeles, originea răului stă tot în socialism/sindicalism: „Talentul nu e democratic, arta nu poate fi socialistă. Asta e frumusețea vieții, dar un suflet de sindicalist n-o poate înțelege.” Aşadar, orice pretenţie de echitate socială este denunţată din start ca derivă socialistă (sau naţionalistă, după caz). Mai trist e că nici publicul operei nu a fost capabil de a se solidariza cu protestul artiştilor. Confruntaţi cu anularea neanunţată a unui spectacol, spectatorii s-au simţit ofensaţi de refuzul artiştilor de a performa. Publicul, acest „stăpân al nostru”, nu este altul decât tot angajatul român care duce, de ani buni de zile, o existenţă schizoidă, divizată între viaţa de angajat (reprimată, văzută, de cele mai multe ori, ca un rău necesar) şi viaţa de consumator, în care este stăpân absolut şi care îi permite să treacă peste neajunsurile vieţii sale de angajat. Aşadar, în seara reprezentaţiei anulate de la Operă, consumatorii (de la respectibile doamne profesoare la hipsterii cei mai cool) nu au reuşit să se întâlnească cu angajaţii, nu au reuşit să înţeleagă motivaţia actului acestora din urmă, motivaţie care, de cele mai multe ori, le este şi lor proprie. În fine, nici mediul online nu a fost mai receptiv la doleanţele celor de la operă, multă lume întrecându-se în glumiţe smart referitoare la două greşeli gramaticale existente într-un memoriu în care sindicatul Operei din Cluj se solidariza cu cerinţele colegilor de la Bucureşti.

Avem, așadar, un eșec pe toate fronturile în a articula un protest și în a recunoaște motivațiile și legitimitatea acțiunii demarate de personalul Operei. Un eșec pe cât de complet, pe atât de previzibil într-un context în care discursul hegemonic al neo-liberalismului a eliminat orice alternativă de exprimare. Tot ce rămâne în urmă e imaginea, creionată de media, de mineriadă artistică a angajaților de la Operă, cu consecințe grave în drumul spre progres al acestei instituții. „Reformă”, „modernizare” – cuvinte magice care nu fac decât să ascundă ceea ce Iulia Popovici denumea, pe bună dreptate, transformarea Operei într-o piață de desfacere pentru produse deja consumate în alte părți ale lumii. „Reforma” aceasta exclude din start generații întregi de absolvenți de balet, regie, scenografie ș.a. pe care școlile românești de profil nu contenesc să le producă an de an, excludere operată sub pretextul liberei concurențe pe piața muncii.

Criticul muzical Alex Ross se întreba recent, într-un articol din The New Yorker, cum poate fi salvată muzica clasică de problemele sale de imagine, părerile după care aceasta ar fi plictisitoare, elitistă și irelevantă. Articolul nu ne oferă, până în final, niciun răspuns, dar problema ridicată este într-adevăr stringentă, cu atât mai mult în cazul operei. Dacă acest gen muzical continuă să rămână asociat cu acel „lifestyle of the rich and famous”, sau, alfel spus, cu pretențiile unei elite, fie ele culturale, politice sau economice, și va căuta să-și recruteze adepții gâdilând orgoliul unui middle class emergent, aspirațional (ca aici, prin același recurs la simbolurile distincției de clasă), opera își va merita cu prisosință muzeificarea, transformarea într-un obiect neînsuflețit, expus spre admirație doar unor inițiați din straturile superioare ale societății și unor specialiști pasionați.

  

 

 

    

Je Suis Adrian Papahagi

sursa foto: flux24.ro

Din cea de-a patra dimensiune a acestui univers tot mai îmbibat în ură și fum, ne-a parvenit un manifest redactat și expediat de către controversatul intelectual someșan, Profesorul Fellini:

”Sunt mîhnit, extrem de mîhnit, cum n-am mai fost din vremurile în care intelectualii adevărați (și singurii legitimi) ai României au fost nevoiți să iasă în stradă în marea bătălie a papioanelor sau cînd domnul Tismăneanu și trupa sa de elită și șoc istoriografic au fost zburați de la conducerea instituțiilor de condamnare contra-cost a comunismului și a tuturor ororilor sale, de către trupele de elită ale altui regim. De ieri încoace am asistat la un veritabil linșaj mediatic al unuia dintre marii intelectuali ai zilei și aproape-om politic al cîtorva partide prin care a făcut spume și balet.

Este vorba despre prietenul și OMUL de cultură Adrian Papahagi, stîlp al mediului universitar clujean, polemist redutabil, posesor al unei judecăți de un rafinament și o pătrunziciune greu de egalat. Dînsul, ca și în alte situații în care intelectualii autohtoni s-au simțit nevoiți să apere ceva - statul de drept, anti-corupția, vreun cuib de sinecuri căzut în colții altora puși pe căpătuire, sau însăși civilizația europeană (care, orice am zice, nu e de lepădat) - a dat dovadă de un curaj nestăvilit, amintind de eroicele timpuri medievale cînd cruciații nu ezitau să treacă prin sabie tot ceea ce nu le mirosea european și  mai ales creștin. În fața evidentului pericol musulman ce bate în porțile și geamurile citadelei europene, atît din afară cît și dinăuntru, colegul Papahagi s-a ridicat din jilțul confortabil al postului academic, și-a strîns bine brăcinarii, după care a sunat în goarna internetului chemarea la arme a tuturor celor cu idei fixe și cu ceva apetit pentru epurări pe criterii religioase, rasiale și culturale. Sau măcar o simbolică boicotare a șaormeriilor clujene, veritabile focare de incultură gastronomică. Citez din memorie: ”Multiculturalismul e mort și toleranța stîngistă a împuțit cu miros de șaorma și explozibil Europa noastră atît de blândă și timidă. Plus că musulmanii au o cultură de rahat și n-au produs nimic valabil. De fapt nu au niciun fel de cultură, în afară de Coran, iatagan și explozibile cu care vor să ne belească pe noi, ăștia pașnici și buni” a strigat din tastatură Paphagi, posedat de o irefutabilă confirmare a prejudecăților sale față de tot ce ține de Islam și nu miroase a MC Donalds.

sursa: dcnews.ro

O fi exagerat omul, nu zic, mai ales că Adrian e pătimaș și face spume din tot căcatul, dar nici ceea ce i-au făcut unii intelectuali (mai ales hienele stîngiste) n-a fost frumos. Au tăbărît pe el și i-au bătut obrazul pînă cînd acesta, băiat cu bun simț și refractar la polemici sterile, oricît l-ar ustura certitudinea că are dreptate, și-a șters degrabă postarea de pe facebook și s-a retras în bîrlogul preocupării pentru manuscrise din vremurile în care civilizația europeană înflorea și n-ar fi permis picior de musulman amărît și  miros de sarmale să cutreiere prin Occident.

E trist c-am ajuns să trăim astfel de zile în care oamenii, mai ales de cînd li s-a urcat facebook-ul la cap, au pretenția ca un intelectual public și cu ambiții la niscaiva ciolan politic sau sinecură, să debiteze numai lucruri inteligente, echilibrate și judecate. De parcă luxul prostiei și al cretinismelor trebuie să fie doar al sărăntocilor neșcoliți, al semidocților și al semi-analfabeților de se cască la știm noi ce televiziuni.

Nu, domnilor. Vă contrazic, oricît mi-ați băga voi pe gît corectitudinea politică și alte aberații stîngiste despre responsabilitate, nuanțare, etc. dreptul la prostie și inepții, oricît de violente și toxice, este unul sfînt și nu ține de clasă socială, educație sau afiliere ideologică. Așa cum strălucit au formulat băieții de la Holograf într-un eseu muzical despre sensibilitatea masculină, ”și băieții plâng cîteodată”. Eu aș adăuga că și ”boierii dau cu palma-n căcat cîteodată”, dar dau cu stil și curaj, concretizînd o formă de prostie de care numai cele mai nobile și mai cultivate spirite pot fi în stare. După cum au demonstrat Adrian și tovarășul său de convingeri islamofobe, Gabi Liiceanu, prin comentariile lor pe marginea recentului atac terorist (evident, facilitat, dacă nu chiar provocat, de multiculturalism, prea multele drepturi și prea multa toleranță), unele manifestări ale prostiei, dacă beneficiază de un ton panicard sau afectat, de greutatea unei poziții publice și mai ales de referințe culturale, dacă se poate împachetate într-o rostire cu ceva damf de filosofie adîncă, pot fi echivalate cu o veritabilă transă mistică care înalță subiectul deasupra mulțimii gregare, într-o sublimă comuniune cu dezastrul.  

Lăsați intelectualii să-și exercite dreptul la a fi prost și a se comporta iresponsabil. Sunt oameni și ei, iar istoria are nevoie de trompete prin care să-și anunțe dezastrele și saltimbanci docți prin care frica, ura și setea de răzbunare să-și croiască drum înspre masele pasive și prea absorbite în preocupări vulgare și mundane precum supraviețuirea, ratele, medicamente, chirii, șomaj etc. Lăsați pe cei cu o înțelegere superioară a rosturilor vieții să-și consume prostia, frustrările și impulsurile vindicative ca pe o înaltă și nobilă misiune în slujba omenirii, civilizației și frumosului. Lăsați-i, că oricum nu aveți de ales.

Cu drag,

Al vostru profesor și mentor”
Update (în loc de P.S.): O manifestare plenară a inepției și iresponsabilității intelectuale (docte), frizînd conceptul de miracol prin intensitatea sa, a avut loc recent în Aula UBB din Cluj, prin discursul doamnei Ana Blandiana, îmbibat în clișee, analogii și pumni în ficații ideii de drepturile omului, de parcă sursa ei de inspirație ar fi fost Danileț. Momentul ales - decernarea titlului Doctor Honoris Causa - este de asemenea emblematic pentru a sublinia explicit maniera în care manifestările prostiei se îmbină organic cu iresponsabilitatea, în cazul intelectualilor de top.

Muzică de jaf şi voie bună - Baladele haiduceşti sau manelele cu interlopi de pe vremea fanarioţilor

Carol Popp de Szathmari - Taraful of Ochi-Albi, 1860

    Gândul că există vreo asemănare între baladele populare haiduceşti, izvorâte din însăşi încordarea fibrei naţionale a neamului, cum cred unii, şi manelele cu interlopi de care duduie youtubu', poate părea la o primă vedere o prostie cât Casa Manelelor Vitan şi o terfelire nejustificată a valorilor româneşti neaoşe. Lăsând însă la o parte reclama făţişă (şi pro bono, pe deasupra!) şi temperându-ne accesele de febră naţională, cu puţină răbdare, s-ar putea să descoperim că, între ei, Dani Mocanu şi Barbu Lăutaru s-ar putea să împărtăşească, la diferenţă de-un secol jumate, afinităţi tematice nebănuit de similare.

    În primul rând, între lăutarii de manele de azi şi lăutarii de altă dată există nu doar asemănări, ci şi o filiaţie cât se poate de directă. Cei mai mulţi dintre manelişti provin din vechi familii de lăutari, moştenind pe calea educaţiei muzicale talentul şi meşteşugul părinţilor lor. Apoi, cu denumirea de manele, numeroase cântece orientale tărăgănate acompaniau party-urile exclusiviste ale boierilor moldo-vlahi din vechime, aşa cum rememorează Alecu Russo pe la 1840:

„Ţiganii trăgea la manèle de se omora, cucoanele sulimenite ofta, iar boierii aşazaţi pe covoare bea vutcă în papucii amorezelor; îşi zvârlea în sus fesurile şi se săruta cu lăutarii”[1]

Filosofie în roșu

            Când vine vorba de aducerea bunăstării în lumea de jos, mulți filosofi s-arată. Cam așa s-a întâmplat și în vremurile în care Rusia a roșit. Este un fapt constant reamintit astăzi că filosofia sovietelor se trage din Marx și Engels prin fiul lor Lenin, dar mai puțin familiar este faptul că la un moment dat și Stalin și-a găsit chemarea înspre cea mai înaltă dintre preocupările spiritului (deși s-ar crede că nu l-a invitat nimeni). Doar astfel putea și el să fie exponat al unei galerii trans-istorice care include cârmaci luminați precum Marc Aureliu, Matei Corvin sau Frederic Prusacul. În epoca post-Lenin, filosofia sovietică a fost dominată de două figuri: Abram Deborin (reprezentând tabăra dialecticienilor) și Nikolai Bukharin (figura principală a mecaniciștilor). Pe parcursul anilor 20 cele două tabere au fost într-o continuă competiție, dar în final mecaniciștii au pierdut și aceasta pentru că dialecticienii și-au făcut upgrade doctrinar atât în teorie (e.g. proptindu-și constructele teoretice pe teoria relativității, mecanica cuantică etc.), cât și în practică (e.g. pile în aparatul de stat etc.). În 1929 mecanicismul a fost afurisit în mod oficial întrucât submina dogma materialist dialectică.

Sursă: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/3a/ba/04/3aba04b994645e538b3d6bcd85a3c70e.jpg

În acest context, Stalin a fost cât se poate de hotărât să studieze în amănunt filosofia, iar pentru aceasta l-a desemnat ca tutore pe filosoful Jan Sten, reprezentant de seamă al echipei dialecticienilor. Acesta din urmă trebuia să-l inițieze pe Stalin în misteriile dialecticii, iar programul urma să includă studiul idealiștilor germani, în special Hegel cu a sa Fenomenologie a spiritului, care urma să fie citită alături de Capitalul lui Marx. Întâlnirile se desfășurau de două ori pe săptămână și aduceau față în față un maestru din ce în ce mai epuizat de efortul depus și un discipol care întrerupea expunerea cu întrebări de tipul „ce uz au toate aceste prostii în practică?” sau „ce legătură au acestea cu lupta de clasă?”. După o perioadă de aproximativ trei ani lecțiile au luat sfârșit (cca. 1925-1928), Stalin rămânând cu impresii negative vizavi de idealismul german, ceea ce, desigur, nu i-a pus frâie sentimentului că ar fi un adevărat filosof. Astfel, în 1930, îl găsim pe generalisim în fața unei alese asistențe, unde filosofa cu secera, ciocanul, lopata și ce-i mai venea la mână, arătând cât de multe învățase de la Sten:

            „Întregul morman de bălegar care s-a acumulat în filosofie și științele sociale trebuie  să-l întoarcem cu susul în jos și să-l săpăm din nou. Orice este scris de grupul Deborin trebuie zdrobit. Sten și Karev pot fi aruncați. Sten se dă mare mult, dar este doar un învățăcel al lui Karev. Sten este un tembel disperat. Tot ceea ce poate face e să vorbească. Karev are un cap buhav și se plimbă țanțoș împrejur ca o bășică umflată. În opinia mea, Deborin este o cauză pierdută, dar ar trebui să rămână editor al revistei ca să avem pe cine bate. Colegiul de redacție va avea două fronturi, dar vom avea majoritatea.” (Glover 2001, p. 279)

            Cum nu se putea altfel în cadrul unor asemenea întâlniri, s-au adresat întrebări din partea celor adunați întru adăpare din înțelepciunea sa: „Pe ce anume din filosofie trebuie institutul de filosofi să se concentreze?”

            „A bate, acesta este punctul principal. A bate pe toate fronturile și unde nu a existat bătaie înainte. Deboriții îl văd pe Hegel ca pe un idol. Plekhanov trebuie demascat. Întotdeauna l-a privit de sus pe Lenin. Nici chiar Engels nu a avut întotdeauna dreptate...” (Glover 2001, p. 280)

            … and so on and so on... Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. În iunie 1937 Jan Sten, în calitatea sa de șef al „idealiștilor menșevici”, în închisoarea Lefortovo, este delegat să vadă cum stă treaba cu lupta de clasă și cu dialectica-n lumea de dincolo (un alt filosof, mecanicistul Bukharin, este și el executat în luna martie a următorului an). În aceeași perioadă articolul lui Jan Sten despre materialismul dialectic, apărut în Enciclopedia sovietică își schimbă creatorul, autorul adoptiv în acest caz fiind Mark B. Mitin. Stalin a produs la rândul său o importantă operă filosofică, cum ar fi de pildă marea capodoperă Materialismul istoric și dialectic (1938), care, în ciuda celor spuse de gurile rele, este foarte originală, gradul de originalitate fiind direct proporțional cu frica respectul față de marele conductor.

Sursă: http://i.imgur.com/8CItM45.jpg

            Cel puțin de la Boethius încoace, personificarea filosofiei într-o femeie pare a fi o temă recurentă în istoria filosofiei occidentale, fiecare filosof fiind vrăjit de aceasta întru mirajul adevărului și înțelepciunii. S-ar crede că de obicei această pierdere de sine nu este nocivă, din contră. Dar într-un cadru cu puternică încărcătură politică, filosofii cu asemenea înclinații se lasă de obicei rătăciți pentru totdeauna de câte o rusalkă ideologică.

Surse:

Jonathan Glover, 2001, Humanity. A Moral History of the Twentieth Century, Yale University Press.

http://www.executedtoday.com/2011/06/19/1937-jan-sten-stalin-philosophy/

https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Purge

https://en.wikipedia.org/wiki/Georgi_Plekhanov

https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Bukharin

https://en.wikipedia.org/wiki/Abram_Deborin

https://en.wikipedia.org/wiki/Philosophy_in_the_Soviet_Union

https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1938/09.htm

etc.

”Și minciuna-i o vorbă”: despre lupta împotriva terorismului

sursa foto: http://www.die-deutschule.de/

Cei mai de succes oameni ai omenirii sau reunit la sfîrșitul lunii ianuarie la Davos în Elveția pentru tradiționala discuție despre marile probleme și griji ale omenirii. Dacă anul trecut pîlpîirile de creștere economică le-a îmbujorat fețele, părînd să anunțe ieșiri din criză, profit și tihnă cel puțin în zonele astrale ale societății, anul ăsta cică discuția ar fi fost puțin mai potolită și dominată de povara unor griji fără precedent. Conform The Guardian, cinci mari teme (ei zic frici) au dominat discuțiile purtate în acele zile:

·         Criza refugiațiilor din Orientul Mijlociu, mai nou percepută și discutată nu numai în termenii unei tragedii umanitare, ci și ca o veritabilă amenințare pentru Uniunea Europeană. Dacă anul trecut mânia datornicilor grei amenința să șubrezească frățeasca construcție europeană, se pare că de această dată invazia oropsițiilor striviți sub un conflict absurd și interminabil, nu doar că ridică ziduri la periferiile Îmbătrânitului Continent, dar răscolește umori greu de controlat în rândul cetățenilor din statele civilizate și în curs de civilizare.

·         Banca Mondială și alte instituții internaționale preocupate de binele omenirii lucrează de câteva luni la un plan care să ajute la stabilizarea situației din Syria și Irak pentru ca refugiații să stea la ei acasă. Abia acum.

·         A treia problemă discutată a fost șantajul britanicilor legat de ieșirea din zona euro, deși domnul Cameron a spus că dacă i se oferă o înțelegere bună, ar mai rămâne, pînă se gată tot.

·         Nu putea lipsi starea pieței financiare, desigur. Aceasta, se pare că dă semne că ar lua-o din nou la vale pentru că are ceva hibă cu Yuan-ul chinezesc și cu frisoanele ce au cuprins economia chineză. Dureri acute are și de la scăderea prețului petrolului, dar pe asta a lămurit-o Soros.

·         Ultima temă a fost activitățile în creștere ale Statului Islamic, recentele atentate de la Paris și proliferarea terorismului. Cică se caută soluții iar domnul Kerry de la Washinghton a căutat să-i scoată din panica generată de trauma geopolitică a ultimelor douăsprezece luni ungându-i la inimă cu un motivațional de zile mari, zicîndu-le părintește că nu sunt victimele unui viitor predestinat.

Despre grija asta pentru proliferarea terorismului vreau să scriu cîteva rânduri, avînd în vedere că de ceva vreme autoritățile din România, Statele Unite, Franța etc. se străduie din răsputeri să-l combată și să ne ajute să ne ducem traiul în tihnă. Mai ales că această problemă se leagă și cu cea a valului de refugiați, nu numai în meclele îmbeznicite ale celor care văd în orice oropsit fugit din calea bombelor un posibil terorist, ci și în capul ălora de sus de dezbat problemele, caută soluții, iau decizii și aplică politici.

Războiul împotriva terorismului islamic a început de ceva vreme, mai precis după atacurile din 11 Septembrie 2001, iar domnul Adam Curtis ne-a lămurit câte ceva despre acestea în documentarele sale (vezi aici și aici). Pare cel puțin nepotrivit și greu de digerat fără Prozac că pe măsură ce războiul împotriva terorismului a crescut, pe masură ce investițiile în armament și intervenții militare au sporit considerabil, pe măsură ce legi precum Patriot Act la americani și altele pe la subalterni și slugi au devenit tot mai intrunzive, restrîngînd libertățile cetățenești în numele securității, terorismul a proliferat  precum Făt Frumos. Ba mai mult, teoriștii au ajuns să dea lovituri care cu vreo zece ani în urmă păreau greu de imaginat. Totuși, găștile de teroriști din trecut, precum ROA nemțească, ETA bască sau ăia de la irlandezi, dădeau lovituri de amploare mult mai mică și nu păreau să recruteze adepți cu atîta lejeritate, așa că mirararea în privința costisitorului și ineficientului război cu ăia răi, e legitimă.

Așa că băieții plătiți ca să ne  apere și păzească s-au pus pe gândit, analizat și socotit care ar fi baiul cu teroriștii ăștia musulmani, radicalizați într-un hal fără de hal și care se înmulțesc ca iepurii, în pofida bombelor turnate cu generozitate peste ei de fel de fel de aliați și alianțe militare. Desigur, primul necaz l-au găsit în Islam, despre care au reușit să ne lămurească rapid că e o religie de căcat, primitivă și foarte periculoasă, uitând să adauge în explicațiile lor că întâile victime ale celor înarmați, antrenați și catehizați în arta jihadului modern sunt chiar musulmanii de prin preajma lor, insuficient de credincioși, apostați sau adepți ai unor versiuni prea soft sau nu tocami ok ale Islamului. Asta a prins repede și numărul experților în Islam, radicalizare, spălare pe creier și auto-detonare a crescut încît abia-i mai încap crîșmele și rețelele de socializare. Nu că Islamul nu ar avea baiurile lui și că nu are o contribuție la modul în care băieții ăștia cu kalaș, agheuri și năfrămi pe față își înțeleg rostul și misiunea, dar pînă la a stigmatiza în bloc cîteva miliarde de oameni pentru o mînă de descreierați, ar trebui să fie o cale lungă și bătătorită de o minimă judecată. Și informare. Pentu cei răbdători și interesați de contribuția Islamului la delirul Statului Islamic recomand un articol detaliat aici.

Ținutul Băieților de Lângă Casă - Roxana Badea

foto: Roxana Badea

Ținut. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară.

Un cuvânt care te duce cu gândul la basme, la eroi și ajutoare, poate la palate. La orice poate avea forma unei povești. Așa că vă voi spune și eu o poveste. E despre un ținut și locuitorii lui.Povestea începe în Teliuc, județul Hunedoara. 4 blocuri cu tencuială scorojită apar pe partea stângă a drumului. Par niște creaturi întunecate și bătrâne, malformate, cu zeci de ferestre ca niște ochi negri, atenți, care și dacă ar încerca, par că nu mai văd bine aceleași scenarii pe care timpul nu le-a schimbat cu nimic. Trei copii cu căciuli prăvălite pe câte-o ureche aleargă în spirală. Un magazin ABC cu umbrele și scaune galbene așteptă poate vreun localnic să se cinstească pentru simplul motiv că s-a mai încheiat o zi. Cum o fi viața oamenilor de aici?

Biserica din Ghelari poate fi un indicator. Un edificiu imens, un Taj Mahal al ortodoxiei, mai ales datorită curții albe, pavată cu marmură și ornamente reprezentând lei cu botul pe labe. Cum de e așa de mare? O măicuță îmi răspunde mândră, a construit-o un preot după ce a avut un vis în care a apărut Fecioara Maria, care i-a spus exact cum să arate, dar mai ales să fie construită în locul ăsta biencuvântat.

La ieșirea din satul Ghelari, din nou, câteva blocuri cocoțate pe un deal. Primul din rând abandonat complet, următoarele abandonate doar pe jumătate sau pline. Aici locuiesc foștii muncitori de la mina din Ghelari, la fel ca în blocurile din Teliuc, unde acum locuiesc foști angajați ai minei din același sat. Minele au fost închise la începutul anilor 2000, dar majoritatea foștilor muncitori au rămas aici. Cam toți sunt moldoveni, care n-au avut cum să se mai întorcă acasă. Veneau din familii cu 10 copii. Acum au la rândul lor câte 10.

Ajung în Poenița Voinii, satul în care aveam să stau peste weekend. În casa familiei care mă găzduiește miroase a tocană și murături și aproape ațipesc în căldura puțin sufocantă a sobei.

Sunt aici pentru a afla cum se descurcă locutorii comunei Bunila fără semnal la telefon, după ce Telekom a sistat serviciile începând cu ianuarie 2015.

E greu fără semnal. E groaznic de incomd, îmi spune gazda mea. Noi avem un pic de semnal sub nuc, o linie, da e destul. Ce zici de protestele astea? Ce vreți, că habar n-aveți ce vreți. Scandalu ăsta nu-i bun pentru țară, n-aveți ce mânca, unde dormi. Corupție îi peste tot, numa la noi vreau oamenii revoluție.

Oamenii ies în stradă când sunt nemuțumiți, îi spun. Și ce rezolvă? Rezolvă un drac. Păi tinerii vor o viață mai bună.Mai bună decât ce? Stai că imediat îți fac cunoștiință cu băiatu meu și el îi tânăr, da nu iese-n stradă. Nu-i copilu  meu, așa-i zic eu, că-i al meu, da el mă ajută la tot pe lângă casă, are 24 de ani.Hai Cătă să-ți prezint o domnișoară, nu te mâncă. Așa l-am cunoscut pe Cătă. I-am strâns mâna și i-am zâmbit. Nu se uita la mine. Semnal avem la nuc, Cătă are și-n alte locuri. Are, peste tot, unde vrea el. Îmi spune doamna la care stau, abia intrată în cameră. E nemulțumită. Acum de când cu telefoanele nimeni nu se mai ține de lucru.