Filosofie în roșu

            Când vine vorba de aducerea bunăstării în lumea de jos, mulți filosofi s-arată. Cam așa s-a întâmplat și în vremurile în care Rusia a roșit. Este un fapt constant reamintit astăzi că filosofia sovietelor se trage din Marx și Engels prin fiul lor Lenin, dar mai puțin familiar este faptul că la un moment dat și Stalin și-a găsit chemarea înspre cea mai înaltă dintre preocupările spiritului (deși s-ar crede că nu l-a invitat nimeni). Doar astfel putea și el să fie exponat al unei galerii trans-istorice care include cârmaci luminați precum Marc Aureliu, Matei Corvin sau Frederic Prusacul. În epoca post-Lenin, filosofia sovietică a fost dominată de două figuri: Abram Deborin (reprezentând tabăra dialecticienilor) și Nikolai Bukharin (figura principală a mecaniciștilor). Pe parcursul anilor 20 cele două tabere au fost într-o continuă competiție, dar în final mecaniciștii au pierdut și aceasta pentru că dialecticienii și-au făcut upgrade doctrinar atât în teorie (e.g. proptindu-și constructele teoretice pe teoria relativității, mecanica cuantică etc.), cât și în practică (e.g. pile în aparatul de stat etc.). În 1929 mecanicismul a fost afurisit în mod oficial întrucât submina dogma materialist dialectică.

Sursă: https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/236x/3a/ba/04/3aba04b994645e538b3d6bcd85a3c70e.jpg

În acest context, Stalin a fost cât se poate de hotărât să studieze în amănunt filosofia, iar pentru aceasta l-a desemnat ca tutore pe filosoful Jan Sten, reprezentant de seamă al echipei dialecticienilor. Acesta din urmă trebuia să-l inițieze pe Stalin în misteriile dialecticii, iar programul urma să includă studiul idealiștilor germani, în special Hegel cu a sa Fenomenologie a spiritului, care urma să fie citită alături de Capitalul lui Marx. Întâlnirile se desfășurau de două ori pe săptămână și aduceau față în față un maestru din ce în ce mai epuizat de efortul depus și un discipol care întrerupea expunerea cu întrebări de tipul „ce uz au toate aceste prostii în practică?” sau „ce legătură au acestea cu lupta de clasă?”. După o perioadă de aproximativ trei ani lecțiile au luat sfârșit (cca. 1925-1928), Stalin rămânând cu impresii negative vizavi de idealismul german, ceea ce, desigur, nu i-a pus frâie sentimentului că ar fi un adevărat filosof. Astfel, în 1930, îl găsim pe generalisim în fața unei alese asistențe, unde filosofa cu secera, ciocanul, lopata și ce-i mai venea la mână, arătând cât de multe învățase de la Sten:

            „Întregul morman de bălegar care s-a acumulat în filosofie și științele sociale trebuie  să-l întoarcem cu susul în jos și să-l săpăm din nou. Orice este scris de grupul Deborin trebuie zdrobit. Sten și Karev pot fi aruncați. Sten se dă mare mult, dar este doar un învățăcel al lui Karev. Sten este un tembel disperat. Tot ceea ce poate face e să vorbească. Karev are un cap buhav și se plimbă țanțoș împrejur ca o bășică umflată. În opinia mea, Deborin este o cauză pierdută, dar ar trebui să rămână editor al revistei ca să avem pe cine bate. Colegiul de redacție va avea două fronturi, dar vom avea majoritatea.” (Glover 2001, p. 279)

            Cum nu se putea altfel în cadrul unor asemenea întâlniri, s-au adresat întrebări din partea celor adunați întru adăpare din înțelepciunea sa: „Pe ce anume din filosofie trebuie institutul de filosofi să se concentreze?”

            „A bate, acesta este punctul principal. A bate pe toate fronturile și unde nu a existat bătaie înainte. Deboriții îl văd pe Hegel ca pe un idol. Plekhanov trebuie demascat. Întotdeauna l-a privit de sus pe Lenin. Nici chiar Engels nu a avut întotdeauna dreptate...” (Glover 2001, p. 280)

            … and so on and so on... Rezultatele nu s-au lăsat mult așteptate. În iunie 1937 Jan Sten, în calitatea sa de șef al „idealiștilor menșevici”, în închisoarea Lefortovo, este delegat să vadă cum stă treaba cu lupta de clasă și cu dialectica-n lumea de dincolo (un alt filosof, mecanicistul Bukharin, este și el executat în luna martie a următorului an). În aceeași perioadă articolul lui Jan Sten despre materialismul dialectic, apărut în Enciclopedia sovietică își schimbă creatorul, autorul adoptiv în acest caz fiind Mark B. Mitin. Stalin a produs la rândul său o importantă operă filosofică, cum ar fi de pildă marea capodoperă Materialismul istoric și dialectic (1938), care, în ciuda celor spuse de gurile rele, este foarte originală, gradul de originalitate fiind direct proporțional cu frica respectul față de marele conductor.

Sursă: http://i.imgur.com/8CItM45.jpg

            Cel puțin de la Boethius încoace, personificarea filosofiei într-o femeie pare a fi o temă recurentă în istoria filosofiei occidentale, fiecare filosof fiind vrăjit de aceasta întru mirajul adevărului și înțelepciunii. S-ar crede că de obicei această pierdere de sine nu este nocivă, din contră. Dar într-un cadru cu puternică încărcătură politică, filosofii cu asemenea înclinații se lasă de obicei rătăciți pentru totdeauna de câte o rusalkă ideologică.

Surse:

Jonathan Glover, 2001, Humanity. A Moral History of the Twentieth Century, Yale University Press.

http://www.executedtoday.com/2011/06/19/1937-jan-sten-stalin-philosophy/

https://en.wikipedia.org/wiki/Great_Purge

https://en.wikipedia.org/wiki/Georgi_Plekhanov

https://en.wikipedia.org/wiki/Nikolai_Bukharin

https://en.wikipedia.org/wiki/Abram_Deborin

https://en.wikipedia.org/wiki/Philosophy_in_the_Soviet_Union

https://www.marxists.org/reference/archive/stalin/works/1938/09.htm

etc.

”Și minciuna-i o vorbă”: despre lupta împotriva terorismului

sursa foto: http://www.die-deutschule.de/

Cei mai de succes oameni ai omenirii sau reunit la sfîrșitul lunii ianuarie la Davos în Elveția pentru tradiționala discuție despre marile probleme și griji ale omenirii. Dacă anul trecut pîlpîirile de creștere economică le-a îmbujorat fețele, părînd să anunțe ieșiri din criză, profit și tihnă cel puțin în zonele astrale ale societății, anul ăsta cică discuția ar fi fost puțin mai potolită și dominată de povara unor griji fără precedent. Conform The Guardian, cinci mari teme (ei zic frici) au dominat discuțiile purtate în acele zile:

·         Criza refugiațiilor din Orientul Mijlociu, mai nou percepută și discutată nu numai în termenii unei tragedii umanitare, ci și ca o veritabilă amenințare pentru Uniunea Europeană. Dacă anul trecut mânia datornicilor grei amenința să șubrezească frățeasca construcție europeană, se pare că de această dată invazia oropsițiilor striviți sub un conflict absurd și interminabil, nu doar că ridică ziduri la periferiile Îmbătrânitului Continent, dar răscolește umori greu de controlat în rândul cetățenilor din statele civilizate și în curs de civilizare.

·         Banca Mondială și alte instituții internaționale preocupate de binele omenirii lucrează de câteva luni la un plan care să ajute la stabilizarea situației din Syria și Irak pentru ca refugiații să stea la ei acasă. Abia acum.

·         A treia problemă discutată a fost șantajul britanicilor legat de ieșirea din zona euro, deși domnul Cameron a spus că dacă i se oferă o înțelegere bună, ar mai rămâne, pînă se gată tot.

·         Nu putea lipsi starea pieței financiare, desigur. Aceasta, se pare că dă semne că ar lua-o din nou la vale pentru că are ceva hibă cu Yuan-ul chinezesc și cu frisoanele ce au cuprins economia chineză. Dureri acute are și de la scăderea prețului petrolului, dar pe asta a lămurit-o Soros.

·         Ultima temă a fost activitățile în creștere ale Statului Islamic, recentele atentate de la Paris și proliferarea terorismului. Cică se caută soluții iar domnul Kerry de la Washinghton a căutat să-i scoată din panica generată de trauma geopolitică a ultimelor douăsprezece luni ungându-i la inimă cu un motivațional de zile mari, zicîndu-le părintește că nu sunt victimele unui viitor predestinat.

Despre grija asta pentru proliferarea terorismului vreau să scriu cîteva rânduri, avînd în vedere că de ceva vreme autoritățile din România, Statele Unite, Franța etc. se străduie din răsputeri să-l combată și să ne ajute să ne ducem traiul în tihnă. Mai ales că această problemă se leagă și cu cea a valului de refugiați, nu numai în meclele îmbeznicite ale celor care văd în orice oropsit fugit din calea bombelor un posibil terorist, ci și în capul ălora de sus de dezbat problemele, caută soluții, iau decizii și aplică politici.

Războiul împotriva terorismului islamic a început de ceva vreme, mai precis după atacurile din 11 Septembrie 2001, iar domnul Adam Curtis ne-a lămurit câte ceva despre acestea în documentarele sale (vezi aici și aici). Pare cel puțin nepotrivit și greu de digerat fără Prozac că pe măsură ce războiul împotriva terorismului a crescut, pe masură ce investițiile în armament și intervenții militare au sporit considerabil, pe măsură ce legi precum Patriot Act la americani și altele pe la subalterni și slugi au devenit tot mai intrunzive, restrîngînd libertățile cetățenești în numele securității, terorismul a proliferat  precum Făt Frumos. Ba mai mult, teoriștii au ajuns să dea lovituri care cu vreo zece ani în urmă păreau greu de imaginat. Totuși, găștile de teroriști din trecut, precum ROA nemțească, ETA bască sau ăia de la irlandezi, dădeau lovituri de amploare mult mai mică și nu păreau să recruteze adepți cu atîta lejeritate, așa că mirararea în privința costisitorului și ineficientului război cu ăia răi, e legitimă.

Așa că băieții plătiți ca să ne  apere și păzească s-au pus pe gândit, analizat și socotit care ar fi baiul cu teroriștii ăștia musulmani, radicalizați într-un hal fără de hal și care se înmulțesc ca iepurii, în pofida bombelor turnate cu generozitate peste ei de fel de fel de aliați și alianțe militare. Desigur, primul necaz l-au găsit în Islam, despre care au reușit să ne lămurească rapid că e o religie de căcat, primitivă și foarte periculoasă, uitând să adauge în explicațiile lor că întâile victime ale celor înarmați, antrenați și catehizați în arta jihadului modern sunt chiar musulmanii de prin preajma lor, insuficient de credincioși, apostați sau adepți ai unor versiuni prea soft sau nu tocami ok ale Islamului. Asta a prins repede și numărul experților în Islam, radicalizare, spălare pe creier și auto-detonare a crescut încît abia-i mai încap crîșmele și rețelele de socializare. Nu că Islamul nu ar avea baiurile lui și că nu are o contribuție la modul în care băieții ăștia cu kalaș, agheuri și năfrămi pe față își înțeleg rostul și misiunea, dar pînă la a stigmatiza în bloc cîteva miliarde de oameni pentru o mînă de descreierați, ar trebui să fie o cale lungă și bătătorită de o minimă judecată. Și informare. Pentu cei răbdători și interesați de contribuția Islamului la delirul Statului Islamic recomand un articol detaliat aici.

Ținutul Băieților de Lângă Casă - Roxana Badea

foto: Roxana Badea

Ținut. 1. Loc, regiune. 2. (În Evul Mediu, în Moldova) Unitate administrativ-teritorială corespunzătoare județului din Țara Românească. 3. (Înv.) Țară.

Un cuvânt care te duce cu gândul la basme, la eroi și ajutoare, poate la palate. La orice poate avea forma unei povești. Așa că vă voi spune și eu o poveste. E despre un ținut și locuitorii lui.Povestea începe în Teliuc, județul Hunedoara. 4 blocuri cu tencuială scorojită apar pe partea stângă a drumului. Par niște creaturi întunecate și bătrâne, malformate, cu zeci de ferestre ca niște ochi negri, atenți, care și dacă ar încerca, par că nu mai văd bine aceleași scenarii pe care timpul nu le-a schimbat cu nimic. Trei copii cu căciuli prăvălite pe câte-o ureche aleargă în spirală. Un magazin ABC cu umbrele și scaune galbene așteptă poate vreun localnic să se cinstească pentru simplul motiv că s-a mai încheiat o zi. Cum o fi viața oamenilor de aici?

Biserica din Ghelari poate fi un indicator. Un edificiu imens, un Taj Mahal al ortodoxiei, mai ales datorită curții albe, pavată cu marmură și ornamente reprezentând lei cu botul pe labe. Cum de e așa de mare? O măicuță îmi răspunde mândră, a construit-o un preot după ce a avut un vis în care a apărut Fecioara Maria, care i-a spus exact cum să arate, dar mai ales să fie construită în locul ăsta biencuvântat.

La ieșirea din satul Ghelari, din nou, câteva blocuri cocoțate pe un deal. Primul din rând abandonat complet, următoarele abandonate doar pe jumătate sau pline. Aici locuiesc foștii muncitori de la mina din Ghelari, la fel ca în blocurile din Teliuc, unde acum locuiesc foști angajați ai minei din același sat. Minele au fost închise la începutul anilor 2000, dar majoritatea foștilor muncitori au rămas aici. Cam toți sunt moldoveni, care n-au avut cum să se mai întorcă acasă. Veneau din familii cu 10 copii. Acum au la rândul lor câte 10.

Ajung în Poenița Voinii, satul în care aveam să stau peste weekend. În casa familiei care mă găzduiește miroase a tocană și murături și aproape ațipesc în căldura puțin sufocantă a sobei.

Sunt aici pentru a afla cum se descurcă locutorii comunei Bunila fără semnal la telefon, după ce Telekom a sistat serviciile începând cu ianuarie 2015.

E greu fără semnal. E groaznic de incomd, îmi spune gazda mea. Noi avem un pic de semnal sub nuc, o linie, da e destul. Ce zici de protestele astea? Ce vreți, că habar n-aveți ce vreți. Scandalu ăsta nu-i bun pentru țară, n-aveți ce mânca, unde dormi. Corupție îi peste tot, numa la noi vreau oamenii revoluție.

Oamenii ies în stradă când sunt nemuțumiți, îi spun. Și ce rezolvă? Rezolvă un drac. Păi tinerii vor o viață mai bună.Mai bună decât ce? Stai că imediat îți fac cunoștiință cu băiatu meu și el îi tânăr, da nu iese-n stradă. Nu-i copilu  meu, așa-i zic eu, că-i al meu, da el mă ajută la tot pe lângă casă, are 24 de ani.Hai Cătă să-ți prezint o domnișoară, nu te mâncă. Așa l-am cunoscut pe Cătă. I-am strâns mâna și i-am zâmbit. Nu se uita la mine. Semnal avem la nuc, Cătă are și-n alte locuri. Are, peste tot, unde vrea el. Îmi spune doamna la care stau, abia intrată în cameră. E nemulțumită. Acum de când cu telefoanele nimeni nu se mai ține de lucru.

Béla Pósta și prima școală de arheologie din Cluj. O recuperare parțială - Dávid Petruț

 

O carte de 812 pagini, scrisă în maghiară are șanse minime de a capta atenția publicului nepracticant ale acestei limbi, așadar promovarea sau „propaganda” culturală online pare singura modalitate de a semnala existența ei în exteriorul publicului țintă aferent. Semnificația cărții derivă nu doar din calitatea ei de amplu studiu de istorie a arheologiei (probabil cel mai amplu publicat în România până la momentul de față), ci mai ales din cea de filă de istorie culturală locală recuperată cel puțin pentru un anumit segment al cititorilor (cel maghiar), cu alte cuvinte recuperată parțial. Este vorba de monografia A kolozsvári régészeti iskola a Pósta Béla-korszakban (1899–1919), în traducere: „Școala de arheologie de la Cluj în perioada lui Béla Pósta (1899‒1919)”, semnată de către istoricul clujean Zoltán Vincze și apărută în 2014.

Există două motive principale care justifică din punctul meu de vedere acest demers, care poate părea inutil la prima vedere. În primul rând, fiind un studiu care tratează perioada ultimelor două decenii de apartenență a orașului la Monarhia Austro-Ungară, recepția ei ilustrează în mod elocvent unele atitudini specifice celor două comunități locale: tendința de autoizolare (în cazul comunității maghiare), respectiv tendința de ignorare a celuilalt (în cazul comunităților române și maghiare deopotrivă). Departe de mine intenția de generaliza sau a ridica la nivel de regulă aceste tipuri de atitudini, doresc doar să semnalez anumite tendințe. Ca să fiu mai specific, cartea tratează istoria de două decenii a primei școli de arheologie din Cluj evidențiind elementele din viața, activitatea și impactul socio-cultural și științific al fondatorului ei, Béla Pósta. Este deci perioada premergătoare actului de la 1918, care în contextul „orașului cu memorie scindată” (în exprimarea istoricului Edit Szegedi referitor la dihotomia Cluj ‒ Kolozsvár și a memoriilor istorice ireconciliabile aflate la baza acestei diviziuni), „se bucură” de o percepție preponderent negativă din perspectivă românească și de una pozitivă din cea maghiară. Mecanismul dual de autoizolare ‒ ignorare poate fi urmărit în acțiune mai ales în astfel de cazuri, ea manifestându-se în lipsa oricărui efort de promovare a acestui segment de istorie locală în mediile românești (traducere, recenzii și materiale de presă sau de publicistică în limba română referitoare la carte și la temă, etc.), dublată de o doză egală de dezinteres venită din partea segmentului românesc al publicului academic și cultural. Dacă cea de-a doua situație este cauzată efectiv de inaccesibilitatea informației pe fondul existenței unei bariere lingvistice, sau mai degrabă de faptul că se referă la o parte a istoriei locale care este învăluită de o aură de tabu, fiind situată în afara discursului promovat de istoria oficială (și legitimă), este greu de spus. Cu riscul de a fi acuzat de procese de intenție, consider că componenta ideologică este cel puțin la fel de importantă în această ecuație ca și cea obiectivă.

Summer of '65. 2065.

artist: Ioana Manta

Azi, 23 iulie 2065, am găsit, scrollând presa locală, un articol scurt despre licitația organizată ieri la Centrul pentru Dezvoltare și Management al Societății. Domnul Sever Voinescu, dezvoltator imobiliar și profesor de management al calității vieții la Genpact University din Cluj, a achiziționat ultima proprietate din Bonțida, care a aparținut până recent ultimului localnic născut acolo înainte de ratificarea Pactului Comercial Transatlantic. Mi-am adus aminte de o însemnare mai veche din jurnalul meu, așa că am scos de sub podea vechiul meu laptop, scăpat de conectarea la internet și m-am apucat să scormonesc prin folderele cu însemnări din ultimul an. După câteva ore de frunzărit aveam să descopăr însemnarea din 10 martie: „Azi a fost confiscată la Bonțida ultima proprietate rămasă nevândută dinainte de începerea marelui exod către rural a bogătașilor. După ce a refuzat o serie de oferte de nerefuzat, proprietarul, un bătrânel bărbos și isteric, a fost declarat nebun și internat la sanatoriul Sora Nemira, construit pe ruinele metalice ale fostului complex comercial Polus.”

Era el, cel despre care auzisem într-o zi la muncă, în timp ce fumam în baie, povestea exagerată despre încăpățânarea lui și procesele pe care le are de ceva ani buni cu autoritățile. Doamne, cât mi-am dorit să-l pot cunoaște, să pot vorbi cu el și să aflu mai multe despre cum e la țară și cum arătau vacile alea ale lui, de dinainte de impunerea standardelor de creștere a bovinelor. N-am fost niciodată la sat. Știu despre sat doar câteva povești siropoase ale unor colegi ce-și amintesc câteva frânturi din frageda copilărie, dinainte de relocarea în Cluj. Am mai văzut câteva albume cu fotografii vechi în vitrina Librăriei Amazon din centru, dar nici vorbă să-l pot răsfoi, pentru că n-aveam pe card suma necesară care să-mi permită să intru înăuntru. Și oricum era prea aglomerat, fiind lansarea de carte a lui Ștefan Manasia, despre poetica statisticilor. Desigur, pe internet am văzut vreo câteva zeci de imagini de proastă calitate, dar numai alea ce se pot vedea gratuit, pentru că nu-mi permit să mă abonez mai mult. Iar pozele pe care le văd la prietenii mei sunt numai nuduri și peisaje urbane recente. Am mai văzut ceva imagini în trailer-ul filmului ”Poșaga Park”, dar n-am avut bani să-l văd la cinema când a rulat, iar la cinema-ul nostru de cartier nu mai bagă de multă vreme filme cu tematici rurale, fiind considerate prea conservatoare și sămănătoriste, iar în pornografia care predomină, având în vedere că și intrigile sunt extrem de sărace, rar când vezi câte un cadru exterior sau altă verdeață decât plantele de interior de la Ikea. Și-o trag ăia de parcă ar fi competiție sportivă. Iar de când i-au mutat pe țărani în cartierul lor special construit în Someșeni, nici povești despre fermele de-acum nu mai auzi așa ușor. Doar documentare despre tehnici, performanțe și inovații. Rar când mai vezi un cadru scurt la știri, când se mai redescoperă vreun soi de semințe din secolul trecut sau noi metode de decontaminare a solului. Desigur, mai sunt și filmele de arhivă despre strămoșii noștri înapoiați și despre lungul drum al dezvoltării sustenabile, dar rulează rar și la ore târzii.

Chestiunea oierească

autor: Ion Barbu

Ieri a fost luat cu asalt Parlamentul de către oierii veniți la București pentru a protesta împotriva Legii Vânătorii și a protejării fondului cinegetic, care deși este în vigoare din 2006 abia în acest an a început să stîrnească mânie și discuții. Protestul și cauzele acestuia au generat o serie de descrieri și poziționări pro și contra prin care se pot desluși, inevitabil, simplificări, reducții și instrumentări menite să sprijine agendele diferitelor grupuri de interese sau pur și simplu obsesiile și simpatiile celor angrenați în discuții. Unii au folosit asaltul ciobănesc pentru a mai da o bâtă Parlamentului și așa destul de compromis și te îmbotnițat și mai ales pentru a ocoli orice discuție despre croirea unui buget menit să consolideze un stat tot mai polițienesc, cu robinetul de bani publici slobod pentru servicii secrete, armată și poliție, în detrimentul educației și sănătății. Alții au dat-o cu ciobănimea ca simptom și/sau cauză a înapoierii societății românești, cu necesitatea modernizării agriculturii autohtone și renunțării la acest model arhaic, nerentabil și periculos. Evident că dincolo de narativele euforice sau peiorative, de intransigența pozițiilor susținute, pot fi găsite argumente valide în ambele tabere, însă problema modului absurd de legiferare și reglementare rămâne în picioare. Cine fixează standardele și în funcție de ce criterii? Pe cine susțin/favorizează într-o astfel de chestiune? Cu cine trebuie purtate consultări pentru a ajunge la o versiune cât mai funcțională a legii? Oierii sunt prea proști ca să fie consultați când vine vorba de reglementări care-i vizează direct?

      În avalanșa de scrieri și poziționări față de această problemă am remarcat articolul publicat de Mihai Buciuman pe Rezistența Urbană, prin care aduce informații extrem de utile despre efectele pășunatului excesiv și mizele acestei legi, precum și o binevenită temperare a elanului elogiator față de ”rezistența oierească”. Însă, poate și pentru a contrabalansa euforia și elanul susținătorilor cauzei oierești, oricît ar fi vrut să fie de echilibrat și obiectiv, materialul în cauză m-a făcut să ridic cîteva obiecții:

Oierii, acești ultimi mineri ai tranziției

foto: Mihai Barbu

S-o spunem pe șleau: Dacă chiar vrem o țară ca afară, măcar pentru ăia care se descurcă, NU prea mai există vreun argument ”rațional” pentru a justifica existența oierilor și a oieritului. Cel puțin nu în formatul anacronic, pretins tradițional, în total răspăr cu standardele și viziunea recomandate (a se citi impuse) de către birocrația luminată de Bruxelles și trepădușii echipați business sau casual, pardon, colaboratorii lor autohtoni. Oierii din ziua de azi, care amenință că fac scandal în fața Parlamentului în data de 15 decembrie a.c., sunt una dintre cele mai dizgrațioase, anacronice și (mai ales!!!) nerentabile tipologii de așa-ziși antreprenori autohtoni. Poate numai căpoșii de la șes, cu niscaiva proprietăți fragmentate recăpătate după revoluție, care se încăpățânează să facă agricultură într-o manieră retrogradă, total inestetică și contraproductivă, refuzând vânzarea sau măcar arendarea către marii întreprinzători puși pe exploatat rațional și eficient solul și subsolul României, îi mai pot concura pe oieri la capitolul ”obstacole în calea modernizării agriculturii românești”. E drept că unii încă mai reușesc să trăiască din oierit, poate și din cauza că multă lume încă le mai consumă produsele fără să priceapă că astfel alimentează un fenomen ce afectează profund procesul de modernizare și civilizare a României, conform modelului european potrivit (se poate citi și ”stabilit”/”negociat”) pentru noi ca parte a marii familii a statelor europene.  Firește, pentru că trăim la începutul mileniului trei și nu în Irlanda secolelor XVII-XVIII sau în cine știe ce colonii din Indiile Noi sau vechi, problema trebuie abordată elegant, civilizat și în acord cu standardele bunelor practici precum și a celor mai nobile și sforăitoare idei legate de demnitatea, libertățile și drepturile cetățenilor. Așa că doar în situații extreme (precum Pungești) poți trimite jandarmeria (adică brațul înarmat al statului) să faciliteze intervențiile și proiectele modernizatoare ale unor investitori și antreprenori, în rest trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și să aștepți ca brațul birocratic al statului, în tandem cu experții și formatorii de opinie din mass-media să-și facă treaba. Treaba înseamnă să deratizeze agricultura română de toate formele parazite, anacronice și nerentabile și să faciliteze profitabilizarea terenurilor prin atribuirea lor celor care merită, care au puterea financiară și tehnică, plus cunoașterea necesară să injecteze modernitate și valoare adăugată în orice petec de iarbă sau pădure acaparat. Suntem totuși umaniști, am trecut prin ororile totalitarismului comunist, așa că ar fi bătător la ochi să le ceri (să-i ajuți) să moară degrabă pentru a nu mai îngreuna procesul de modernizare și profitabilizare a agriculturii românești, chiar dacă e evident că de la ăia mai bătrâni nu te mai poți aștepta să accepte provocări precum reconversia profesională, oricâte cursuri și training-uri le-ai băga pe gât. Cu tinerii, e drept, merge mai ușor, că lipsa banilor, a locurilor de muncă și măsurile de nerentabilizare ale agriculturii de subzistență în tandem cu competiția marilor producători au cam îngropat apetitul pentru agricultură și implicit oierit. Pe ăștia îi pui ușor pe drumuri și dai și o mână de ajutor economiilor occidentale, alimentându-i cu muncitori disperați și ieftini, numai buni de abuzat și stors. Dar să revenim la oile noastre și la stăpânii lor.