O carte de 812 pagini,
scrisă în maghiară are șanse minime de a capta atenția publicului nepracticant
ale acestei limbi, așadar promovarea sau „propaganda” culturală online pare singura
modalitate de a semnala existența ei în exteriorul publicului țintă aferent. Semnificația
cărții derivă nu doar din calitatea ei de amplu studiu de istorie a arheologiei
(probabil cel mai amplu publicat în România până la momentul de față), ci mai
ales din cea de filă de istorie culturală locală recuperată cel puțin pentru un
anumit segment al cititorilor (cel maghiar), cu alte cuvinte recuperată parțial.
Este vorba de monografia A kolozsvári régészeti iskola a Pósta Béla-korszakban
(1899–1919), în traducere: „Școala de
arheologie de la Cluj în perioada lui Béla Pósta (1899‒1919)”,
semnată de către istoricul clujean Zoltán Vincze și apărută în 2014.
Există două motive
principale care justifică din punctul meu de vedere acest demers, care poate
părea inutil la prima vedere. În primul rând, fiind un studiu care tratează perioada
ultimelor două decenii de apartenență a orașului la Monarhia Austro-Ungară, recepția
ei ilustrează în mod elocvent unele atitudini specifice celor două comunități
locale: tendința de autoizolare (în cazul comunității maghiare), respectiv
tendința de ignorare a celuilalt (în cazul comunităților române și maghiare
deopotrivă). Departe de mine intenția de generaliza sau a ridica la nivel de
regulă aceste tipuri de atitudini, doresc doar să semnalez anumite tendințe. Ca
să fiu mai specific, cartea tratează istoria de două decenii a primei școli de
arheologie din Cluj evidențiind elementele din viața, activitatea și impactul socio-cultural
și științific al fondatorului ei, Béla Pósta. Este deci perioada premergătoare actului
de la 1918, care în contextul „orașului cu memorie scindată” (în exprimarea
istoricului Edit Szegedi referitor la dihotomia Cluj ‒ Kolozsvár și a memoriilor istorice ireconciliabile aflate
la baza acestei diviziuni), „se bucură” de o percepție preponderent negativă
din perspectivă românească și de una pozitivă din cea maghiară. Mecanismul dual
de autoizolare ‒ ignorare poate fi urmărit în acțiune mai ales în astfel de cazuri,
ea manifestându-se în lipsa oricărui efort de promovare a acestui segment de istorie
locală în mediile românești (traducere, recenzii și materiale de presă sau de publicistică
în limba română referitoare la carte și la temă, etc.), dublată de o doză egală
de dezinteres venită din partea segmentului românesc al publicului academic și
cultural. Dacă cea de-a doua situație este cauzată efectiv de inaccesibilitatea
informației pe fondul existenței unei bariere lingvistice, sau mai degrabă de
faptul că se referă la o parte a istoriei locale care este învăluită de o aură
de tabu, fiind situată în afara discursului promovat de istoria oficială (și
legitimă), este greu de spus. Cu riscul de a fi acuzat de procese de intenție,
consider că componenta ideologică este cel puțin la fel de importantă în
această ecuație ca și cea obiectivă.
