Facebook Story 4

În timp ce Mimi, pisicuța Ecaterinei, se odihnește confortabil lângă laptop, stăpâna deschide computerul și își continuă viața pe facebook:

*Ioana Manta Cosma shared Rezistenta Pungesti's status update:                 

Rezistenta Pungesti

 Comuna Pungeşti din judeţul Vaslui este astăzi un colţ de lume aproape închis şi izolat de restul României. Nimeni nu poate intra aici fără a fi controlat sau vigilent supravegheat de camerele de filmat ale patrulelor de jandarmi care mişună neîntrerupt pe străzile din comună. Cum arată astăzi locul "revoluției" de toamna trecută împotriva gzelor de șist vă arătăm miercuri, 19 martie, la TVR1 și TVR+.

            *Mircea Tibetan shared Centrul de Ajutor Spiritual's photo:

           

Când s-a-ntâlnit hoțul cu prostul, sau despre suferințele tinerilor manageri clujeni

Poate că nu ați remarcat, dar Clujul este un oraș care abia mai răsuflă de atâta cultură cât îi apasă umerii. Diverși cățărători pe piscurile rarefiate ale spiritului ne blagoslovesc cu prezența lor în urbea someșană, oraș cu ștaif, oraș cu pretenții, nu? Dar ce să vezi! - de la atâta cultură prăvălită deasupra lui, orașului - lipsit de vigoarea mitologicului Atlas - încep să-i pocnească încheieturile (noroc că Avram mai stă încă neclintit pe soclu). Și care credeți că ar fi cauza acestui defect de funcționare? Cetățenii săi, bineînțeles, o gloată de neciopliți, obișnuiți să aștepte să le pice din cer cultura, de pomană, în niciun caz pregătiți să se ridice la înălțimea binefacerilor servite pe tavă de către diverși oameni de bine.

Despre ce e mai exact vorba? Despre două concerte ce trebuiau să aibă loc în viitorul apropiat, dar au fost anulate din cauza numărului mic de bilete care s-au vândut: Hooverphonic și Maria Nazionale. Nimic special până aici. Oricum de Maria Nazionale nu cred că a auzit nimeni, iar Hooverphonic erau o trupă prizată pe vremea când eram în liceu. Însă în presa locală au apărut o serie de articole ( aici și aici) în care, zădărâți de curiozitatea jurnaliștilor, organizatorii acestor evenimente, cu aerul profesorului binevoitor care-și mustră elevul doar pentru ca acesta să poată fi pus pe drumul cel bun, au chemat la bară învinuiții: cetățenii, ireparabil stricați de evenimentele la care intrarea este gratis și care, dedați la astfel de vicii, strâmbă din nas când e vorba să scoată bani din buzunar pentru cultură (așa cum fac toți europenii, nu?).

De ce aştept războiul

Lieutenant Dan from "Forrest Gump"

 Eu unul recunosc cu mâna sub inimă, că mi-ar prinde bine un război. Moblizare şi colb în nări să fie, în rest n-am treabă în cine trag. Fac parte din generaţia care a fost vitregită de obligaţia stagiului militar, aşa că n-am mai avut ocazia să învăţ să trag cu puşca şi să pun gresie prin case de colonei roşii în obraji de-atâta drag de patrie. Iar ideea de a măcelări pe cineva nu mi se pare tocmai rea, mai ales acum când nu prea am multe de făcut. Măcar în război ai o cazarmă, un blid cu ceva de-ale gurii, mai pică şi câte-o vedetă în turneu de încurajare. E viaţă, ce mai!

Spre deosebire de această perioadă de plictis şi pace prelungită, războiul oferă multe posibilităţi şi oportunităţi pentru tinerii fără job-uri sau fără prea multe perspective de carieră în domeniile în care s-au pregătit. În primul rând li se oferă ceva concret: o armă în mână. O armă poate ciurui multe uşi până atunci închise, poate desface picioarele multor femei aparent inaccesibile, poate găuri o ţeastă umană sau mai multe, a ta sau ale altora. Pe de altă parte, războiul ne mai şi răreşte, purifică trupul coclit al naţiunii eliminând elementele slabe şi-l pregăteşte pentru o renaştere de zile mari. Războiul ne poate ajuta să învăţăm să apreciem micile bucurii ale vieţii, precum o strujă de pâine şi-un Snickers şi ne face mai îngăduitori faţă de marile neplăceri ale aceleiaşi vieţi. Războiul poate opri dezbinarea în care s-a adâncit poporul român din vremuri imemoriale, unindu-ne în sfârşit sub scutul propagandei, în foame, frică şi disperare.

Note de lectură. Octavian Soviany, „Viața lui Kostas Venetis”

Octavian Soviany, „Viața lui Kostas Venetis”, Editura Polirom, Iași, 2013.

        De cum deschizi cartea asta, te izbește un miros de împreunare à la Marchizul de Sade,¹ de transpirație și hormoni irosiți între bărbați și bărbați, un miros de igrasie amestecată cu boală. Peste toate astea, duhnește a moarte.² După ce dai prima filă și citești cuvintele de lămurire ale autorului, paginile se crăcesc apoi în fața ta, anunțând veridicitatea narațiunii.³ Și așa încep episoadele ca într-o mie și una de nopți, în felul ăsta își începe Kostas Venetis povestea vieții sale, aflat pe patul de moarte.

       Muribundul își dictează autobiografia cu ultima suflare amantului său, Nemțoaica. Astfel, se nasc două planuri narative, rememorarea vieții lui Kostas Venetis într-un trecut îndepărtat și derularea evenimentelor din prezentul degradat, amenințat de moarte.

        Preferința scriitorului pentru personaje marginale, pentru o estetică a urâtului, a carnavalescului apar încă de la începutul romanului. Atmosfera amintește, în acest sens, de filmele felliniene „Notti di Cabiria”, „La strada”, „Satyricon” etc., unde degradarea umană, perversiunile, grotescul devin o sursă de explorare și fascinație.

        Fragmentele dedicate unor personaje episodice le permit acestora să își spună povestea vieții și să mărturisească în ce fel au ajuns la un anumit nivel de „degradare” socială și spirituală. Tehnica vine să amintească cititorului de imprevizibilitatea și complexitatea vieții, dublată de sentimentul perisabilității – nu știi niciodată când propria viață îți poate scăpa printre degete, când te pomenești deodată pe un cu totul alt traseu, averile și statutul social se pot pierde la fel de ușor ca virginitatea, trăirile mistice se pot aprinde și stinge ca o lumânare, dumnezeu și diavolul fac schimb de roluri în viețile oamenilor.

Efectul Electric Castle

A trecut aproape un an de la marea grozăvie de la Castel, iar de atunci sound-ul electro a devenit tot mai familiar în casele şi cîrciumile bonţidenilor.Generaţia tânără s-a afiliat din mers noilor direcţii muzicale promovate şi girate de Electric Castle, făcând loc în playlistul lor unor nume care până mai ieri nu le spuneau nimic. Festivalul e aşteptat cu nerăbdare, mai ceva ca o sărbătoare sau ca târgul lunar, de toată suflarea din sat, din motive cât se poate de variate. S-a trecut destul de repede peste şocul provocat de venirea hoardelor alternative, cu tatuaje şi frizuri de văzut doar în reclame şi veşnic căutând surse de hidratare. Hipsterii sunt de multă vreme reprezentanţii unui curent mainstream, cu un look şi straie care plac până şi bunicilor din mediile rurale, favorizate sau defavorizate, aşa că sunt priviţi cu înduioşare de localnicii care deprind din mers know-how-ul agro şi eco-turismului.

Dacă s-ar putea tăia vreo panglică la inaugurarea celei de-a doua ediţie, sunt sigur că s-ar găsi câţiva oficiali care să o facă, de la judeţ sau de la centru, ca mai apoi să prezinte festivalul drept o mare ispravă rezultată din politicile lor înţelepte, menită să aducă un suflu nou asupra lumii satului şi mai ales să pună Bonţida şi Castelul Bánffy pe harta turismului. Dar meritele sunt ale altora şi nu despre asta vreau să vorbesc în rândurile de faţă, ci despre impactul şi efectul produs de Electric Castle asupra satului.

Dacă la începutul primei ediţii un vecin mai în vârstă, derutat de terminologia folosită pentru a circusmcrie o mare plajă muzicală, m-a întrebat discret, în faţa porţii: „Măi vecine, că tu eşti mai tânăr şi mai şcolit, îmi spui şi mie cum mai e şi muzica asta electrică? E cu curent?” „Da!, i-am răspuns, e cu foarte mult curent şi zgomot”, „Adică, cam ca o ţîrculă, nu?”, „Cam aşa ceva!”; de data asta oamenii sunt „la curent” cu sonorităţile actuale, nu că s-ar fi pus pe ascultat sau că şi-ar fi luat toţi ţîrcule, ci pentru că au tras cu urechea la prima ediţie şi, mai ales, pentru că o dată cu încheierea festivalului muzica electro (în sens larg) n-a plecat din sat. Anul trecut, în plin festival, mufele USB ale calculatoarelor din crâşmele satului s-au deschis larg pentru a primi cum se cuvine folderele cu muzici exotice purtate de stick-urile pelerinilor veniţi să celebreze muzica şi binefacerile tehnologiei de ultimă oră. Acolo a rămas, aşteptând noi prilejuri pentru a-şi croi drum spre difuzoare.

Note de lectură - Ștefan Agopian, „Scriitor în comunism”

Ștefan Agopian, „Scriitor în comunism (niște amintiri)”, Editura Polirom, Iași, 2013.

Scriu din obligație – obligația de a scrie despre cartea citită, așa cum îi stă bine unui cititor care se pretinde profesionist, sau, cel puțin, cu lentile critice. Scriu despre ultima carte citită. Scriu despre o carte ce mi-a atras atenția. Iar voi veți citi despre asta.

Volumul cu „niște amintiri” al lui Ștefan Agopian publicat la editura Polirom în explozibilul¹ an 2013 schimbă macazul unui tren pe care l-am tot auzit turuind pe întregul teritoriu al discursului cultural românesc, de la Cluj, la Iași, București etc. Rememorările lui Ștefan Agopian scapă de retorica înverșunată anticomunistă. Avem de-a face cu o nouă formă de reconstituire a acestei perioade, detașată, ironică și, mai ales, umanizantă. Asta nu înseamnă că nu există o perspectivă critică. Mai exact, dăm peste o abordare ce asumă toate compromisurile vieții de zi cu zi și de peste zi.

      Acum câțiva ani, un astfel de discurs ar fi stârnit un scandal visceral în mediul cultural: autorul îi ia apărarea lui D.R. Popescu, este mulțumit de efectul Tezelor din iulie 1971, nu își exprimă în scris ura față de informatori; nicio urmă de patetism, nicio încercare de idolatrizare, niciun autoportret de dizident.

Cartea iese și de sub tiparele speciei sale. În mod curent, amintirile sunt evocări cu o mare doză de artificialitate, convenționale, formale, ele devin, de multe ori, un pretext pentru ca autorul să expună ce mari personalități a cunoscut el (nu dau nume acum).

Ştiinţa astăzi. Primul număr Acta Musei Plagiensis a apărut

     După cum v-am promis la începutul săptămânii în curs, primul număr al publicaţiei ştiinţifice Acta Musei Plagiensis a apărut şi-şi croieşte încet drum către calculatoarele dumneavoastră. În curând va apărea şi primul supliment al respectabilei publicaţii. În cele ce urmează redăm nota editorilor şi cuvântul înainte, convinşi fiind că aşa o să reuşim să atragem atenţia asupra unui complex fenomen socio-cultural reprezentativ pentru lumea academică autohtonă. Nu ezitaţi să descărcaţi, lecturaţi şi plagiaţi materialele cuprinse în revista noastră. De asemenea, aşteptăm în continuare contribuţiile dumneavoastră, pentru că aşa cum specifică şi revista, Acta Musei Plagiensis apare ori de câte ori este nevoie! Revista circulă pe facebook în format pdf, poate fi descărcată de aici şi începând de săptămâna viitoare o puteţi consulta şi în format paperback.

 

NOTA EDITORILOR

          Pornind de la premisa democratică, gracchus-babeufiană, că orice cetăţean are obligaţia morală să publice în decursul vieţii sale măcar un articol ISI, am lansat această revistă prin intermediul căreia ne propunem să venim în ajutorul atât tinerilor cercetători vânători-culegători de punctaje, cât şi universitarilor consacraţi, care încălzesc cu ale lor commpetente fese cel puţin două scaune academice.

          Această iniţiativă a răsărit din frustrarea, disperarea, invidia şi lenea funciară a unui comitet de redacţie improvizat şi coagualat de incapacitatea de a răzbate pe cont propriu în această veritabilă şerpărie academică autohtonă. Fiind încurajaţi de către magiştrii noştri că munca cinstită, efortul intelectual dezinteresat, pasiunea pentru adevăr, dedicaţia şi abnegaţia depuse în slujba Adevărului, constituie premisele şi temelia de nezdruncinat a unei cariere profesionale oneste, am urmat cu stricteţe, pe parcursul ultimilor ani, povaţa lor. Frecventând şi acomodându-ne cu operele unor remarcabili teoreticieni ai discursului precum F. De Saussure, M. Foucault, R. Barthes, H. White, Fr. Ankersmit, A. Munslow şi D. Roxin, am realizat că sfaturile părinţilor noştri spirituali nu sunt decât metafore, construcţii discursive menite a ascunde adevăruri mult mai profunde pe care nu le vom deconspira aici; îi invităm pe cititori să le dibuie prin intermediul propriului lor filtru critic – sau pe propria piele.