vineri, 25 septembrie 2015

”Radicalul” Papă Francisc

Giotto: Sf. Francisc renunțând la bunurile lumești
Se zice că atunci când a ales numele de Francisc, actualul cap al Bisericii Catolice și-a pus pe umeri povara simbolică a moștenirii Sfântului Francisc de Assisi, întemeietor al ordinului Franciscan sau al ”călugărilor cerșetori”, cum li se mai zice. Despre sfântul în cauză se știe că ”nu era normal” nici pentru acele vremuri ”întunecate” și mistice, după cum le percepe marea majoritate a semenilor noștri. Era mai preocupat de amărâți și boschetari, decât de fel de fel de subtilități dogmatice și precizii teologice, vorbea cu animalele și se ruga, patetic și idealist, cam pentru tot ce mișuna în jurul său. Până și establishment-ul bisericesc al acelor timpuri, profund aristocratizat și ancorat în cele lumești, era un pic cam șucărit de abordarea acestui călugăr adept al sărăciei și simplității, preocupat de ajutorarea semenilor săi și cu o înțelegere nițel diferită a gloriei bisericii și a modelului christic. Doar că ”succesul” de public l-a făcut digerabil și chiar util, probabil și în vederea detensionării unor mulțumiri crescânde care vizau, în special, opulența și abuzurile unei bune părți a ierarhiei bisericești, ce constrata teribil cu mizeria profundă în care trăia marea majoritate a populației creștine.
Dacă-l judecăm pe acest sfânt cu criteriile multor creștini conservatori și neo-conservatori de azi (de toate riturile) l-am putea repede eticheta ”comunist”, un adevărat pericol pentru ordinea naturală a lumii și destul de departe de lucrarea în lume a proniei dumnezeiești. Ca mulți alți sfinți dinainte și de după el, Francisc avea rădăcini nobile, avea în față o carieră de succes, tovarăși de elită, educați, manierați și cu posibilitatea unei înțelegeri superioare a vieții. Însă, spre dezamăgirea familiei sale și, probabil, a altor spirite nobile din preajma sa, pașii i-au rătăcit spre un model creștin mai radical și cam îmbibat de preocupări care astăzi ar putea fi lesne etichetate drept ”socialisme”, ”marxisme”, ”utopisme” etc. Dând cu piciorul statutului social și autodezmoștenindu-se, spre a îmbrăca apoi il saio (zdreanța),  haina sărăciei, tânărul Francisc s-a aruncat direct în mijlocul marginalilor, sărăntocilor și tuturor oropsiților și spiritelor nerafinate, predicând și încurajând milostenia și grija pentru aproapele, în fel și chip. Nu știm ce i-a ieșit din asta, câte suflete a reușit să salveze, dar se poate spune că a hrănit speranțele multor loseri ai acelor vremuri, că i-a alinat, cât de cât și, mai ales, că a lăsat în urmă povara unui model christic reactualizat la standardele medievale. 

vineri, 4 septembrie 2015

Regretabile isprăvi științifico-militare. Scurt eseu despre armele biologice

Credit: U.S. Navy photo by Photographer's Mate 1st Class Kevin H. Tierney

Vă aduceți aminte de armele biologice dezvoltate în Irakul lui Saddam, invocate ca argument pentru intervenția NATO prin două mii și ceva? Același tip de armament, extrem de periculos și cu o capacitate de distrugere ridicată, a fost menționat cu câțiva ani în urmă cu referire la Siria dictatorială, unde era, de asemenea, necesară o schimbare radicală a establishment-ului politic. Cu mai multă vreme în urmă, în timpul Războiului Rece, armele biologice suscitau numeroase discuții, măsuri preventive și mai ales panici, în rândul ambelor tabere. Odată cu intrarea în războiul împotirva terorismului (cu precădere a celui islamist) amenințarea bio-terorismului a devenit una curentă, stârnind îngrijorări și temeri mai ales în rândul experților din Securitate. Într-atât de mari au devenit grijile față de bio-terorism încât inclusiv în România noastră, cea scutită de atacuri teroriste de orice fel, revistele de intelligence ale instituțiilor de profil au publicat în ultimii ani câteva numere dedicate acestei teme, coagulând o colecție impresionantă de platitudini și discursuri panicard-propagandistice, cu un ipocrit ștaif academic.[1] Prin urmare, în rândurile următoare propunem o scurtă incursiune în domeniul armelor biologice, cu accent pus asupra modului în care acestea au fost dezvoltate, testate și utilizate în secolul al XX-lea.
Conform Enciclopedia Britannica, armele biologice sunt agenți producători de boli, precum bacteriile, virușii, ciupercile, toxinele și alți agenți biologici care pot fi folosiți ca arme împotriva oamenilor, animalelor sau plantelor. Utilizarea directă a unor agenți infecțioși sau otrăvuri, împotriva inamicilor este o practică ce a însoțit omenirea încă de la primele măceluri organizate. În multe situații de conflict, bolile au fost responsabile pentru mai multe decese decât toate armele de luptă implicate, dacă punem la socoteală și cazurile în care bolile n-au fost folosite în mod asumat ca arme. Precum armele chimice, radiologice sau nucleare, armele biologice sunt incluse în galonata categorie a armelor de ucidere în masă. De la sciții care-și otrăveau vârfurile săgeților, utilizarea unor animale moarte pentru a infesta fântânile și izvoarele sau catapultarea în cetățile asediate sau în taberele dușmane a unor cadavre infestate cu ciumă sau lepră, până la păturile infestate cu variolă dăruite indigenilor de către ofițerii britanici în timpurile moderne, acest tip de armă care nu discerne între civili și războinici, a fost folosit adesea datorită eficienței demonstrate.
Revoluția microbiologică și armele biologice
Revoluția științifică a atins și domeniul microbiologiei și al bolilor infecțioase și, precum în alte cazuri, o serie de descoperiri și inovații revoluționare, care au contribuit masiv la dezvoltarea medicine moderne și la eradicarea anumitor boli de tristă amintire, au atras degrabă atenția ”specialiștilor în securitate și măcel organizat”. Menționăm succinct câteva inovații care au împins armele biologice de la paradigma ”empirică” primitivă, la cea științifică, modernă. Obținerea în 1876, de către Robert Koch, a primelor culturi pure de anthrax se va impune drept una dintre cele mai temute și folosite arme biologice, fiind bine cotată inclusiv în zilele noastre. Același Robert Koch descoperă în 1883 și agentul cauzal al holerei. În 1907, patologul American Howart T. Ricketts avea să descopere agentul cauzal al tifosului. Descoperirea primului ”vaccin antirabic” de către Louis Pasteur, apoi cel ”antituberculos” de către Robert Koch și confirmarea teoriei vaccinale a lui Edward Jenner au făcut posibile primele vaccinuri și antidoturi care să stăvilească efectul unor agenți biologici care au determinat numeroase epidemii. Louis Pasteur a testat bacteria Salmonella, exterminând șobolani, vibrionul holeric asupra iepurilor și agenții dizenteriei împotriva lăcustelor, pregătind terenul pentru viitoarele utilizări asupra semenilor în contextul ”stării de excepționalitate” specifică războaielor, fără  ca el să fi urmărit un astfel de țel.  Desigur, șirul descoperirilor poate continua, iar însemnătatea lor pentru progresul medicinii trebuie subliniat, doar că, la fel ca și în alte situații, întotdeauna se găsesc câteva creiere preocupate de valorificarea în scop militar a diverselor inovații, precum și situațiile care justifică necesitatea unor utilizări ”alternative” a descoperirilor medicale.

miercuri, 2 septembrie 2015

Despre „Conferințele de vară de la Telciu” - Isaac Ionescu

foto: Luca C. Cosma
La „Conferințele de vară de la Telciu” eu am venit drept spectator. Știam vag despre ele de la Valer Cosma, iar când am aflat că tema e „Decolonizarea modernizării” și se ține la niciun județ distanță, am devenit interesat. Asta pentru că din câte am observat eu în Cluj, conferințele pe teme politico-sociale se țin de multe ori în spații instituționalizate, fără posibilitate de feedback prea mare, și între niște vorbitori care își aduc gravitatea universitară cu ei la pupitru.
Am avut parte de o găzduire foarte primitoare, care includea curtea casei pentru corturi (deși am dormit în mare parte într-un pat extensibil dinăuntru), plus facilități, plus șură (pentru tradiționaliști) și mic dejun inclus (gratis!). Omleta proaspătă, cafeluța și dușul făceau combinația perfectă pentru apetitul conferențiar. De acolo am făcut în prima zi escală până la primăria Telciu, unde cam 10 ore din zi au fost umplute cu rațiune pură.
Având memorie proastă, nu țin minte multe detalii, dar știu că m-a impresionat conferința Fabianei Dimpflmeier, care a luat drept punct de pornire pentru deconstrucția „Celuilalt” și înțelegerea imigrației ca formă de continuă provocare, taman țărmul Italiei, în ale ei „Perspective maritime asupra diferenței”. Emanuel Copilaș a avut o intervenție interesantă, cu tabloul său despre epoca ceaușistă și reflectarea politicii externe în cea națională de-a lungul etapelor (perioada prosperă, austeritatea, etc.). Pavel Baloun a mai fost apreciat pentru istoriile descoperite, dar și rigurozitatea de care a dat dovadă în conferința „Civilizând copilul «țigan»”: ”Școala Țigănească” ca practică colonial în Cehoslovacia interbelică (1918-1938).” În tot acest timp, valurile de căldură cotropeau sala de conferințe mai ceva ca valurile coloniale despre care se discuta – dovadă fiind cele trei ventilatoare amplasate prin cameră. Însă deranjul a dispărut când s-a adus o aerotermă, făcând astfel prilejul pentru discuții mai la rece (în cadrul pauzei, unde sucurile și gustările nu lipseau). Sistemul de dialog – în care după terminarea conferinței oricine putea întreba la subiect – a fost roditor, încât ziua întâi atinsese apogeul disputei chiar spre final, numai bine pentru a lăsa tensiunea acumulată pentru a doua zi. Ovidiu Țichindeleanu a sumarizat și încheiat prima zi.
Sâmbăta s-a derulat diferit, căci autocarul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni ne-a dus până la biblioteca din Bistrița, unde discuțiile s-au lungit pe dimensiunile încăperii de la etajul doi. Aici l-am remarcat pe David Schwartz, care adusese un subiect organic: reprezentări ale perioadei socialiste în teatrul post-’89, fie producții de stat sau independente – cu alte cuvinte, a enumerat și descris mai multe titluri contemporane care reiterează obsesiile anticomuniste ale mentalului colectiv. Însă cea mai neașteptată intervenție pentru mine a fost a muzicologului Alexander del Tey, care într-o manieră exhaustivă (și parțial criptică, pentru mulți) a analizat implicațiile socio-istorice dintr-o piesă balcanică; cumva, a reușit să lege tritoni, microtonalități și ritm cu relațiile balcano-europene ale secolelor trecute. Cavalcada conferențiară a luat sfârșit cu aprinsa prezentare a lui Szakáts István despre insight-urile organizării unui proiect european într-o țară esteuropeană.
foto: Dan Gaftone
Merită menționată o idee – anume că organizatorul conferințelor, Valer, a ales special satul său natal ca loc de desfășurare a conferințelor, ferindu-se de vreo tendință ispititoare de a le centraliza în metropole precum Cluj sau București. Într-o discuție la care am participat, el a și zis că scopul său este tocmai descentralizarea, crearea unei rețele comunicante care să ne ferească de o prea ipocrită aglutinare a culturii într-un singur loc. Lăudabil gest, și se pare că dă roade. Dacă ediția asta a fost o mini-surpriză chiar și pentru cavalerii Ligii, anul viitor e foarte probabil să fie și mai mare. În orice caz, ce poate fi mai decolonizant decât însăși lovirea de realitatea despre care nu prea se vorbește în marile foruri: satul, periferia, micro-comunitatea, cu modul ei de organizare poate încă neînțeles de orășenii ca mine.
Bineînțeles, chinuitoarea muncă depusă – atât de conferențiari, cât și de auditoriu! – în cadrul zilelor telciste nu s-a lăsat nerăsplătită, ci s-a cuvenit a fi ornată și udată la restaurantul-emblemă local, Hovrea. Acolo, ciorbițe încinse s-au întrecut cu fel de fel de platouri și bufete suedeze, ori pahare de vin sau pălincă, pentru a ne astâmpăra foamea și setea. Ba chiar am avut parte și de un energic moment cultural-folcloric în prima seară din partea flăcăilor și fetelor locale. Iar pentru a încheia în buna tradiție antică a uitării care naște întrebările fundamentale, bairamul a continuat, plin de amețire, la foișorul de la casa la care eram cazați.

Ca notă de final, a fost o experiență faină și sper să ajung și anul viitor. Musai de participat dacă îți dai o licență, un doctorat din domeniu ori te interesează istoriile recente ale colonizării – sau chiar dacă ești un biet ciulitor de urechi ca mine. N-am mai fost vreodată la o tabără axată pe conferințe înainte, dar dacă toate ar fi așa, sunt sigur că am avea mai multe.

Comentarii

Translate this blog