joi, 16 iulie 2015

Despre modernizare și decolonizare la Telciu


 
https://telciusummerconferences.wordpress.com/
Dacă ne gândim la tematica aleasă pentru această ediție a ”Conferințelor de vară de la Telciu”, cred că cu greu se poate găsi o locație mai potrivită decât acest sat de pe Valea Sălăuței. Și o să înșir câteva argumente care-mi vin degrabă în minte. Un prim argument, de ordin istoric, ar fi faptul că Telciu reprezintă una dintre comunele militarizate de către administrația habsburgică în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Iar acest proces de militarizare a văii Someșului a avut o importantă dimensiune colonizatoare, în sensul transformării ”bunilor sălbatici” de la periferia estică a monarhiei, în cetățeni loiali și utili Imperiului Habsburgic. Urmele acestui proces se pot vedea atât în păstrarea vechiului slogan grăniceresc ”Virtus Romana Rediviva” în simbolistica liceului ”George Coșbuc” de la Năsăud (înființat în 1864, după desfințarea regimentului grăniceresc), cât mai ales în mândria locală și în aerele de superioritate ale multor năsăudeni, detectabile în numeroase narațiuni care vor să etaleze identitatea locală.
Pe de altă parte, ”necesitatea modernizării și civilizării lumii rurale” reprezintă una dintre temele majore care bântuie de vreo două sute de ani cultura română și imaginarul politic, marcat de complexul periferiei, al românilor. Așa că poate fi considerată o idee de bun simț să discuți problemele modernizării, colonizării și decolonizării tocmai la periferia periferiei, pentru că cum altfel ar putea fi descrisă lumea rurală în raport cu centrele urbane, decât o periferie internă? Un argument conex acestei idei îl reprezintă necesitatea descentralizării culturii, aspect asumat de ”Conferințele de vară de la Telciu” încă de la bun început, când nu prea aveam habar despre decolonizare dar constatasem obositoarea și tot mai stearpa hegemonie a marilor centre culturale și universitare autohtone. Prin urmare, consider că sunt suficiente argumente de ordin teoretic și ideologic pentru a justifica atât tematica, cât și alegerea locației pentru acest eveniment, dincolo de argumentele de ordin pragmatic (precum obținerea sprijinului financiar) sau emoționale, autobiografice. Tematica decolonizării  poate fi privită și ca o destinație finală la care a ajuns acest proiect cultural după căutări timide și entuziaste, concretizate în cele trei ediții anterioare. Și când vorbesc de destinație finală, mă refer la dorința de a face din trio-ul modernizare-decolonizare-lume rurală fundamentul edițiilor viitoare.

Ediția din acest an reunește la umbra fagilor, clăilor și caselor Barbie (predominat portocalii și verde strident) ale Telciului universitari și cercetători din multe colțuri ale Europei și ale României, iar după titlurile propuse se poate considera că se întrunesc premisele necesare unor dezbateri și discuții strașnice. Toți cei interesați de acest subiect, sau pur și simplu curioși, sunt bineveniți să participle la lucrările care vor avea loc la Telciu și Bistrița în 24 și 25 iulie anul curent. Ca și în anii trecuți, sala de conferințe a Primăriei Telciu găzduiește prima zi de comunicări și dezbateri, iar gazda zilei următoare este Biblioteca Județeană ”George Coșbuc” din Bistrița, recent cooptată în acest proiect. Pentru informații sau detalii legate de acest eveniment, vă stau la dispoziție la adresa de e-mail: valer_cosma@yahoo.com, pe site-ul conferinței sau pe pagina de facebook a evenimentului. A mai rămas o săptămână.

Experții de la periferie. Din nou despre imaginarul politic al românilor



     Se poate spune că volumul din 1852 de Poezii poporale ale lui Vasile Alecsandri a fost un adevărat best seller la vremea respectivă. Sau cel puțin așa putem fi tentați a crede dacă ne gândim că folcloriștii generațiilor următoare au avut surpriza (neplăcută presupun) de a asculta baladele bardului de la Mircești reproduse cu fidelitate de către țăranii de la care ei așteptau variante inedite, și nu pe cele „îndreptate” de către Alecsandri. Mai târziu, odată cu apariția patefonului și a radioului, etnomuzicologii s-au lovit și ei de probleme similare: nu de puține ori, țăranii cărora li se cerea să cânte melodiile pe care ei le îndrăgeau cel mai mult, cele mai apropiate de inima lor, reproduceau cu încredere una dintre romanțele ce fuseseră celebre în vremea tinereții lor (unii chiar păstrau acest gen de melodie pentru final, ca o pièce de résistance, pentru a-l impresiona pe cel ce efectua culegerea).

     Introducerea de mai sus poate părea gratuită, deoarece nu despre culegerile de folclor, fie el literar sau muzical, vreau să vorbesc în continuare, dar e un bun exemplu pentru ideea pe care vreau s-o discut în contiunuare: cum cunoașterea elitelor referitoare la clasele populare (sau, la fel de bine, cunoașterea pe care țările „civilizate” o proiectează asupra celor pre-moderne) este însușită și interiorizată de către acestea din urmă, care ajung să rămână astfel circumscrise unui spațiu dinainte stabilit de către cei ce dețin puterea. Demersul meu e de fapt o nouă tentativă (pe prima o găsiți aici) de a (-mi) explica reacția unei bune părți a populației și a majorității ziariștilor, politicienilor și a „intelectualilor” la recentele evenimente care au adâncit și mai mult criza în care Grecia se zbate deja de câțiva ani. Revin asupra acestui subiect deoarece, dincolo de deontologia jurnalistică sau de probitatea intelectuală care au fost călcate consecvent în picioare în media românească (între care 22 și Hotnews reprezintă, probabil, nivelul cel mai de jos la care se poate ajunge, unde publicistica, eseul, sau orice alt gen, au fost înlocuite cu denunțul și invectiva), ocările „elitei” noastre la adresa guvernului Tsipras au, din păcate, consecințe profunde (și nefaste în același timp) în imaginarul politic al românilor.

     Curiozitatea mi-a fost trezită de repeziciunea și conștiinciozitatea cu care media românească și corifeii săi au preluat, fără cea mai mică urmă de reflecție critică, argumentele creditorilor (Troika) și s-au grăbit să le perpetueze și chiar să mai pună și ceva de la ei, să le simplifice și să le radicalizeze așadar (pentru a nu fi nedrept, trebuie să recunosc că au fost și personaje – Cristian Pârvulescu într-o dimineață la RFI, dacă bine-mi aduc aminte - mai moderate, care au fost dispuse să privească problema din mai multe unghiuri, dar acestea, după cunoștințele mele, au fost puține). Asta în timp ce publicații străine respectabile, și fără vreo înclinație spre stânga, sunt dispuse să ofere un tablou mult mai nuanțat, care însă nu apucă să răzbată până la noi. Intelectuali și jurnaliști de la noi se simt deopotrivă datori să salveze Europa din derivă (asistențială, socială, socialistă, etc.) și pentru asta se prezintă drept încarnarea „principiilor” sale, fiind mai catolici decât Papa (care e oricum un comunist), mai neoliberali decât Friedman și mai părtinitori decât colegii lor din Vest. Este explicabilă degradarea reperelor culturale ale țăranilor peste care se rostogolea nerăbdătoare modernizarea la începutul secolului trecut, dar care ar fi explicația pentru mimetismul ignorant și rău voitor a formatorilor de opinie de la noi? Răspunsul simplu și scurt ar fi slugărnicia interesată care, nu-i așa?, l-a caracterizat pe român dintotdeauna. Însă acest nivel al explicației nu ne poate spune prea multe, pentru că resorturile slugărniciei noastre sunt mult mai profunde decât cele sugerate de o superficială psihologie populară și au de-a face (cred) și cu relațiile de putere în care s-a cristalizat viața politică a României moderne.

     Primele scăpărări ale conștiinței noastre naționale s-au datorat contactelor pe care elita noastră le-a avut-o cu Occidentul, iar în constituirea idealului național românii au avut ca model tot pe vecinii de la vest, fie ei francezi sau germani. Însă, în afara diferitelor teorii ale națiunii pe care le-a asimilat, intelighenția română a luat contact și cu un anumit tip de cunoaștere, deja format la momentul în care pașoptiștii noștri își făceau studiile la Paris, care reunea experiențele întâlnirii Occidentului cu Celălalt, fie el amerindian, chinez, african sau persan. Prin călătorii, negoț, misiuni diplomatice sau de evanghelizare, țările civilizate ale Europei produseseră deja un corpus consistent de informații referitoare la culturile extra-europene, consistent dar, în același timp, unidirecțional. Această grilă europo-centrică de cunoaștere, ranforsată și de diferite filosofii ale istoriei (de la Vico la Hegel), a fost aplicată cu consecvență de un Occident expansionist în care se consolidau diferite imperii coloniale. Cunoașterea Celuilalt a mers mână în mână cu expansiunea piețelor comerciale și a sferelor de influență politică a acestor imperii coloniale, iar această cunoaștere a devenit inevitabil un mecanism de legitimare a expansiunii europene. Aflată în vârful de lance al evoluției Istoriei, Europa nu numai că producea un anumit tip de cunoaștere, dar îl și impunea totodată coloniilor sale (și, în general, țărilor în curs de dezvoltare), acreditând-ul ca fiind singurul legitim.

     Era inevitabil ca și spațiul românesc să fie inclus în preocupările științifice (și nu în ultimul rând politico-economice) ale Europei Occidentale, care nu numai că are deja format un set de cunoștințe asupra acestui spațiu (prin scrierile călătorilor, diplomaților, militarilor, muzicienilor ș. a.), dar oferă în același timp și instrumentele necesare rafinării acestor cunoștințe. Însă, în afară de cunoașterea riguroasă/științifică, o cunoaștere populară se răspândește în Occident prin intermediul romanelor/jurnalelor de călătorie, unele de o deosebită popularitate, scrieri care au permis nașterea și perpetuarea unor serii de stereotipuri și imagini standard prin care românii, laolaltă cu restul est-europenilor, erau descriși. Stereotipuri și clișee pe care, dacă nu le știți deja, le puteți lesne bănui: primitivism, sărăcie, violență, mizerie, lene, dar și, pe alocuri, bunătate, ingenuitate sau creativitate. Tot acest amestec de preocupare științifică și divertisment popular a constituit o grilă prin care Occidentul modern a cunoscut Estul (proces descris în lucrările deja clasice ale lui Larry Wolff și a Mariei Todorova) și cu care Estul, la rândul său, a ajuns, într-o proporție discutabilă, să se identifice.

     Acest tip hegemonic de cunoaștere a devenit, pentru elitele românești, nu numai un model la care ele au ales să se ralieze, dar, ceea ce este mai important, un model care, odată îmbrățișat, le conferea legitimitate, atât în interiorul țării cât și în exteriorul vestic. Țările Române nu erau lipsite de alternative politice în secolul al XIX-lea, însă modelul statului națiune a prevalat aici ca peste tot în Europa la acea vreme, intrarea în modernitate realizându-se pentru noi prin internediul statului-națiune. Astfel, discursul Occidentului, cu tot cu clișeele și stereotipurile sale de proveniență colonială, a fost însușit și etalat de intelighenția noastră ca probă a parcursului modernizator al țării. Pentru a explica permanentul ecart dintre Noi și Ei, s-a apelat cel mai adesea la bagajul consistent de idei preconcepute care făcea din români (în special din țărani) niște necivilizați, ignoranți, îndărătnici la schimbare, lipsiți de spirit antreprenorial, coruptibili, hoți sau leneși, fără a se chestiona viabilitatea grilei (și a relațiilor de putere din spatele acesteia) prin care erau interpretate realitățile sociale românești. De fapt, pe toată existența României ca stat național, elitele politice au folosit în permanență „ready made-ul” Occidental ca instrument de investigare și guvernare, dovedind o pliere aproape desăvârșită pe contururile acestuia. Modelele alternative propuse în acest răstimp au fost puține și cu o eficiență discutabilă, dacă nu chiar autodistructive: critica junimiștilor la adresa „formelor fără fond”, derapajele fasciste din perioada interbelică sau protocronismul comunist. Am putea spune chiar că tocmai eșecul acestor modele alternative (naționalismul extrem, dictitura comunistă), a conferit o și mai mare legitimitate canonului Occidental și a condiționat în același timp (și continuă încă să condiționeze) ascensiunea politică sau socială de aderența la acest canon. Rezumând (și simplificând, bineînțeles), putem spune că românii, fie ei elite sau plebei, au o tradiție destul de îndelungată de a judeca lucrurile după un sistem făcut de alții pentru ei.

     Slugărnicia de care vorbeam mai sus își lărgește semnificațiile și devine astfel mijloc (legitim?) de legitimare în plan politic, social, academic ș.a.m.d. Sunt mult prea celebri deja o întreagă generație de filosofi, istorici și gânditori care și-au făcut din „apărarea” valorilor statului de drept și din anti-comunism o adevărată cauză și care au câștigat prim-planul (și nu numai) vieții publice printr-un anumit tip de discurs (anticomunism prezidențial, după o reușită exprimare întâlnită de curând nu mai știu pe unde). Tocmai preluarea fără prea multe nuanțe a discursului dominant le-a asigurat acestora legitimitatea și popularitatea, și nu o prestație academică sau intelectuală consistentă și de o valoare incontestabilă (așa cum găsim, de exemplu, la Adrian Marino, care a rămas însă, chiar și după ’89, un marginal). Aderența la cunoașterea hegemonică perpetuează și astăzi aceleași relații de putere care i-au dat naștere, acelea de tip colonial. Atâta timp cât nu va exista un mod alternativ de a accede la putere (politică, financiară, intelectuală, artistică), un discurs care să conteste legitimitatea și eficiența celui deja înrădăcinat, ne vom munțumi să operăm în continuare, fără rețineri critice, într-un cadru prestabilit (de alții), în care tot ceea ce îi depășește limitele e fie nedemn de discutat, fie o amemimțare (de sorginte rusă) la adresa umanității și a armonioasei sale alcătuiri neoliberale.  

     Însușirea discursului legitim ca rampă de lansare în câmpul puterii legitime (ca să folosim termenii lui Bourdieu) e valabilă peste tot, inclusiv în media și zone ale politicului care vor cu orice preț să discrediteze politicile anti-austeritate ale guvernului Syriza. Însă acest discurs legitim pare că s-a redus (așa parțial și trunchiat cum era deja) la o serie de stereotipuri sterile și de etichete fără nicio valoare care au inundat spațiul public, răspândite de o serie de personaje (Guran, Mândruță ș.a) populare și simptomatice pentru o societate care, din motive ce nu pot fi aici discutate, nu a creat discursuri alternative la cel impus prin dominația Occidentului și preluat fără ezitare atât de către elite cât și de către mase. Emularea indistinctă a Occidentului a căpătat noi dimensiuni odată cu alegerea unui președinte „neamț” în dauna unuia marcat de toate tarele esticului: lene, minciună, corupție, incompetență. Imaginarul politic al românilor (inclusiv al băieților simpluți dar foarte vocali din presa autohtonă) pare a fi condamnat, cel puțin momentan, să opereze cu același set de termeni proveniți din procesul de consolidare a supremației vestice, îngrămădind laolaltă crâmpeie de economie-politică, judecăți de valoare, etaloane morale, și clișee etnice/naționale/regionale. De ce ar încerca să devieze de la traseu (sau măcar să-l chestioneze), dacă parcursul lui îți asigură „integrare” europeană, apariții publice sau măcar credibilitate în cercul amicilor de bere?

vineri, 3 iulie 2015

Austeritatea noastră cea de toate zilele (scurte reflecții asupra imaginarului austerității la români)



Criza din Grecia și politicile guvernului Syriza au reprezentat încă o oportunitate ratată de a discuta natura, efectele și soluțiile recentei crize mondiale. Ca în multe alte momente ale istoriei noastre mai mult sau mai puțin recente, dezbaterea fie nu a existat, fie a fost împachetată într-o formă grotescă, un simulacru hilar, suficient și cu pretenții de autoritate. Prea puțin dubitativi (cel puțin de această dată) românii au trecut rapid peste discuții și au sărit direct la concluzii, concluzii exprimate însă foarte apăsat și în termeni categorici. Nu voi încerca eu să suplinesc aici lipsa unei dezbateri autentice, însă aș vrea să ofer câteva explicații unei situații care s-a profilat cu deplină claritate în ultima perioadă și care poate părea, la prima vedere, paradoxală: de ce românii, puternic afectați de criză și de austeritatea ce a urmat (atât cei angajați la stat, dar și cei care activează în zona IMM-urilor) prin tăieri salariale, majorări de taxe, privatizarea unor servicii publice (care a dus automat la creșterea tarifelor) ș. a., sunt totuși, când vine vorba de Grecia, cei mai vajnici apărători ale acestor măsuri de austeritate?

        Răspunsul scurt la această întrebare ar fi legat de eficiența ideologiei capitaliste (societate de consum, spectacolul total), eficiență care a făcut ca românii să primească măsurile de austeritate fără prea multe obiecții (mișcările de stradă declanșate de perspectiva privatizării urgențelor pornind mai degrabă de la consistentul capital simbolic al lui Raed Arafat). Însă trebuie mers cu explicațiile mai în profunzime, altfel cum am putea explica faptul că în imaginarul românesc, grecii (luați în bloc, fără nici un fel de distincții) sunt considerați a fi leneși, șmecheri, corupți, petrecăreți, rău platnici, ș. a. m. d.? Asta în timp ce românii, la rândul lor, se plâng constant de existența unor stereotipuri asemănătoare prin care noi suntem priviți în vestul Europei și nu trece an în care să nu existe cel puțin un scandal în care românii se simt insultați (pe bună dreptate) de asemenea etichete și la care răspund prompt cu iile, brâncușii, călușarii, olimpicii, gimnastele și poveștile de succes din dotare. Este de înțeles ca în momentele de creștere economică mirajul capitalist să câștige aderența unei largi pături a populației căreia îi furnizează un „vis” și, totodată, mijloacele necesare pentru permanenta lui căutare, dar este mai greu de explicat aderența la austeritate a categoriilor sociale deposedate de posibilitatea de a-și îndeplini „visul” (vis care de cele mai multe ori e reprezentat de dorința legitimă de a accede la un anumit nivel de bunăstare). Lăsându-i la o parte pe gonacii de tip guran/hotnews/contributors și alții asemenea care, din postura lor de periferici, se simt cu atât mai mult datori să latre cât mai tare, chiar și atunci când stăpânii par dispuși a-și mai nuanța din poziții, o bună parte din români fac, fără să clipească, front comun cu agresorul, denunțând drept clovnerie orice act al guvernului Syriza.

Comentarii

Translate this blog