marți, 30 iunie 2015

”Trăiască Libertatea” sau despre un imn mai tare decât cel al Jandarmeriei



Pentru că e cazul ca lumea să se familiarizeze sau re-familiarizeze cu folclorul cazon (Albatros, Fata Morgana etc.), Liga Oamenilor de Cultură Bonțideni, întotdeauna cu urechea și tastatura aplecate spre durerile, nevoile și aspirațiile poporului, vă propune spre ascultare imnul „final” al unei alte Ligi. De data asta vorbim de o ligă profesionistă și nu e una de fotbal, ci e vorba de Liga Militarilor Profesioniști. Florin Poenaru a făcut recent oradiografie succintă a atmosferei autohtone, constatând militarizarea progresivă a societății autohtone, sub semnul nevoii de Securitate. Și nu e vorba doar de cocoțarea în jilțul întâistătătorului guvernamental, a unui general pensat și faimos pentru izbânzile sale pe câmpul de luptă al afaceristicii și securisticii, ci mai ales de elanul belicos ce cuprinde hălci întregi din societatea civilă și în civil. Drept urmare, că tot sunt discuții și propuneri despre necesitatea reintroducerii stagiului militar obligatoriu (deocamdată domnul Dușa, detașat temporar în funcția de Ministru al Apărării, propunând o variantă intermediară, ceva cu voluntariat, pe model ONG) datorită escaladării tensiunilor din zonă, considerăm că publicul țintă al acestor măsuri mobilizatoare, trebuie să fie familiarizat cu cele mai recente născociri din industria muzicală militărească autohtonă.

sâmbătă, 27 iunie 2015

Vouă vă arde de proteste când autoritățile vă hrănesc nevoia de coolness cu festivaluri mișto, ca Untold?

sursa foto:untoldfestival.com

Pentru că Liga Oamenilor de Cultură Bonțideni are în componență membri care au fost cândva studenți și-au stat, cât de cât, prin căminele studențești și unii încă mai șed pe-acolo (nu pentru mult timp), nu puteam rămîne indiferenți la farsa cu cazarea peste vară, pusă în scenă de administrația UBB în parteneriat cu Fundația Share (organizatoare de evenimente culturale pentru o dezvoltare culturală sustenabilă și profitabilă), prin intermediul unora din casta reprezentanților/aleșilor studenților (după cum vehiculează presa clujeană). Așa că în semn de solidarizare cu fraierimea studențească lipsită de înțelegere față de această deschidere a universității către mediul de afaceri și către entertainment-ul de bun augur, reciclăm aici un material din vremuri cel puțin la fel de grele, când o parte din tinerimea studioasă nu-și vedea de lungul nasului. Materialul a fost publicat în revista Luceafărul, nr. 8, an VII, 15 aprilie 1908, la Sibiu. Semnat de ”Un Dascăl”.
Doar un ultim comentariu răutăcios mai strecurăm, înainte să slobozim vocile trecutului. Desigur, ideea cu camparea în Hasdeu, în semn de protest, ni se pare binevenită, dar ținem să reamintim acelui procent infim de studenți critici și nemulțumiți (veșnic), că ei nu sunt reprezentativi pentru populația studențească a cărei voință este mult mai apropiată de cea a managerilor puși pe fericit și relaxat tineretul upgradat la nevoile pieței și încolonat pe terase în așteptarea festivalului. Cum zicea un coleg de redacție, dacă autoritățile locale n-ar fi aplecate spre nevoile tineretului nostru și nu s-ar arăta deschise spre colaborările cu astfel de organizații aducătoare de emancipare și ștaif consumerist, cine pxxa calului v-ar mai occidentaliza? Cine credeți că ar băga bani ca o mulțime ștearsă să se călească cum trebuie în vertijul unor astfel de festivaluri eliberatoare și născătoare de conștiință de piață?

”Träim vremuri grele, când chiar elevii gimnaziali se pun in greva, elevii dela scualele noastre, bineinteles, cari mâne-poimàne vor fi tovaräsii nostri de muncä: viitorul de aur al natiei. La cele patru gimnazii cite biatä avem, cronicarul conștientios a putut remarcà, in interval de un an abia, nu mai putin ca 4 (zis patru) greve. Gimaziul și greva; un record destul de frumusel acesta! Ar fi sä càutäm motivele. La un gimnaziu un profesor a pälmuit pe un elev, in ora de gimnasticä, pentrucă acesta prea erà din cale afara nesubordonat; la celalalt bàietii n'au mai putut suportia brutalitatea si tiranismul cutärui profesor; la al treilea tinerimea nu s'a putut împăca cu gàndul că un profesor zelos le-a tinut in loc de 2 ore de elinä, trei; la al patrulea... băietii nici nu-și pot da bine seamä care a fost pricina grevei, dar s'au pus in grevă determinati de un motiv imaginar, au lipsit o dupá-amiazä dela școalä și apoi s'au reintors iaräș, frumușel, rusinati de copiläria sävârșitä.

miercuri, 24 iunie 2015

Un prim-ministru pentru liniștea ta

sursa foto: www.adelin-petrișor.ro


În 28 februarie 1945, își încheia scurtul mandat de prim ministru al României generalul Nicolae Rădescu. Fusese prim-ministru aproape trei luni, înlocuind un alt general care preluase frâiele puterii după debarcarea altui general, mult mai cunoscut…  Sunt mai bine de 70 de ani de atunci, de la acel context geopolitic delicat, când „adversarii noștri erau cu ochii pe noi” iar proaspeții noștri aliați „urmăreau atent tot ce facem”. Ca și atunci, azi „nu ne permitem dispute politice interne care să afecteze securitatea țării.” Cuvintele îi aparțin fostului prim-ministru Mihai Răzvan Ungureanu, actualmente re-înscăunat ca director al Serviciului de Informații Externe. De formație istoric și cu patalama de profesor universitar în domeniu. Consacrat ca tânără speranță a politicii autohtone și cu „certe calități”, după cum confirmă un alt general, de asemenea prim-ministru al României (interimar), recent înscăunat tot din motive de criză și de asemenea preocupat în grad ridicat de „securitatea națională”. În timpul ăsta, afirmațiile grave, cu iz de responsabilitate, care subliniază contextul geopolitic sumbru, datorat unei agresivități fără precedent (și, totuși, caracteristică) a Rusiei, sunt completate de schimbări de legi pentru a permite aliațiilor noștri (alții, față de vremurile cînd aveam alte guverne de generali)  să maseze trupe și armament greu pe teritoriul țării noastre. Sunt măsuri menite să ne securizeze și să ne arate că aliații noștri sunt aici nu ca să fugă la greu.
Recent numitul prim-ministru, Gabriel Oprea, nu-și ascunde apetitul pentru viața de cazarmă, chiar dacă, în pofida macaroanelor ghenerălești ce-I împănează echipamentul și, mai ales, ego-ul hipergonflat, n-a prea pus călcâiul prin unitățile militare. Cel puțin nu alea ale MAPN. Pătruns adînc de responsabilitatea funcției și mai ales de gravitatea contextului care i-a favorizat parvenirea la ditamai locul în viitoarele manuale de istorie, generalul glossy și-a declarat din start fascinația pentru o guvernare cu un puternic suflu cazon, poate și din dorința de a accede la electoratul vulnerabil față de bărbații în uniformă (chiar și pensați) sau la cel cu apetit pentru disciplină militărească.
Toate astea – și multe alte derapaje de la ceea ce s-ar numi democrație - sunt posibile pentru că trăim o situație excepțională. În termeni populari, vremuri grele. Și nu-i vreme de fandoseli democratice, proceduri și tocmeli, așa că e cazul să fie scoasă milităria din pod, chiar și într-o variantă caricaturală, cu un personaj improvizat din intersectarea dintre ceea ce-i mai prost și fudul în armata română, cu miliardarii îngrășați de servicii în perioada de tranziție. Deși, într-o altă cheie, cazul prim-ministrului general Oprea ar putea fi considerat echivalentul capitalist al lui Ceaușescu. Adică, dacă sistemul comunist a fost atît de „corect” și emancipator încît a permis unui cizmar s-ajungă președintele României, sistemul capitalist permite unui fost bodyguard (al lui Miron Cozma) s-ajungă miliardar, general și premier (plus profesor universitar pentru mediul milităresc). Asta dacă scoatem din calcul faptul că dumnealui a fost doar detașat temporar pe lângă Luceafărul Huilei, în acele vremuri grele, de reașezare a societății românești pe temeiuri democratice și capitaliste.

vineri, 19 iunie 2015

Stați liniștiți la locurile voastre!

sursa foto:http://www.commondreams.org/views/2015/06/19/hillary-clintons-wall-street-address
În caz că vă făceați griji pentru cele ce se întâmplă în lume, puteți sta liniștiți la locurile voastre, lucrurile sunt sub control. Poate singurul disconfort este cauzat de datornicii greci care fac figuri când vine vorba să restituie banii către creditorii internaționali și să continue fructuoasa colaborare cu FMI, demonstrând încă o dată că Balcanii sunt un butoi de praf și pulbere al Europei, că nu poți să te încrezi în niște popoare prea multă vreme dospite la căldura leneșului soare oriental. Obișnuiți să li se rezolve problemele de către alții și să le plătească alții consumația, grecii refuză să continue procesul de rostogolire a datoriilor contractate pentru salvarea băncilor, pentru înarmare și pentru alte gheșefturi acontate de vechiul leadership în parteneriat cu instituții financiare de răsunet mondial. Desigur, se poate spune că și spaniolii s-au îmbuiecit, pe ici, pe colo, punând două primărițe ”extremiste” în Madrid și Barcelona și arătând astfel, încă o dată, dacă mai era nevoie, că popoarele din sudul Europei sunt predispuse la acțiuni iresponsabile și că refuză să priceapă lecțiile fundamentale ale economiei de piață.
Dar de ce vă ziceam să stați liniștiți, să vă faceți cumpărăturile și, eventual, să vă plătiți ratele înainte să vă instalați în fotolii pentru a urmării ultimele arestări, operații medicale sau măcelurile din Ucraina? Păi, dacă vă era frică de ruși, fiți fără grijă, americanii masează armament greu și cresc numărul trupelor în Europa de Est, pentru a transmite un mesaj clar că derivele belicoase rusești, menite să hărțuiască civilizația occidentală, nu vor fi tolerate. Mai mult, ca să nu lase China să se chinuie dilematic dacă să se bage sau nu, au masat încă o navă iobană și în Japonia, unde aveau deja o prezență cât de cât. Deci, la capitolul ăsta lucrurile sunt aranjate, voi doar lustruiți-vă bocancii. Pentru orice eventualitate.

duminică, 14 iunie 2015

ȘOC! România a pierdut ȘI conacul Ligii în favoarea UNGARIEI



Deci da! După cum ați putut citi și din titlul care se dorește cât se poate de șocant, România a pierdut conacul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni în favoarea Ungariei. Iar aceasta nu s-a petrecut ca o urmare a vreunui proces pierdut de statul român sau însăși Liga cu maghiarii sau statul ungar (har Domnului, am fost feriți până acum de orice fel de judecată), ci Liga s-a trezit părtașă, involuntar, la una din cele mai teribile pierderi de patrimoniu din ultima săptămână, mai exact de la pierderea Codexului Aureus, tot în favoarea Ungariei, bineînțeles.
Dar să vă lămurim un pic spinoasa chestiune. Circulă de câteva zile (săptămâni?) prin mediile online o inepție panicardă, voit tendențioasă și dezinformantă despre pierderea de către statul român a Codexului Aureus în favoarea Ungariei sau, în alte variante, a ungurilor. De ce zic că este tendențioază și dezinformantă această știre care vizează păstrarea la cote înalte sau chiar încingerea maghiarofobiei (pe lângă atacarea europarlamentarei Monica Macovei)? Pentru că acest Codex Aureus, după pierderea procesului, a intrat în posesia Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia care, din câte știu eu, este o instituție ce se află în România, chiar dacă majoritatea credincioșilor romano-catolici din România sunt maghiari, dar tot cetățeni români. Nu are rost să intrăm în detalii legate de acest codex, de cum a ajuns el în posesia statului român după Tratatul de la Trianon, mai precis la naționalizarea din 1947, performată de regimul comunist, pentru că sunt detalii mai puțin importante în acest context. Poate-s eu mai greu de cap, poate se datorează conturilor mele îmbuibate de forinți sau expunerii prelungite față de ”propaganda” maghiară datorată traiului într-un sat multietnic și a prieteniilor cu etnici maghiari puși pe manglirea patrimoniului nostru național, creat în secole de luptă și obidă (Castelul Bánffy, Biblioteca Batthyaneum, Biserica Romanică de la Herina și alte astfel de monumente istorice), dar nu văd cum prin trecerea acestui manuscris de la Primăria și Consiliul Local din Alba Iulia la Arhiepiscopia Romano-Catolică din aceași urbe transilvană, proprietar al codexului ar fi devenit statul maghiar, ungurii? Mai ales că, spre deosebire de alte biserici, cum e cazul și a celei Ortodoxe autohtone, Biserica Romano-Catolică nu e pătrunsă de virusul etnicismului și naționalismului.

miercuri, 10 iunie 2015

1907 din primăvară până în toamnă. Câteva note de I.L. Caragiale

I.L. Caragiale (1852-1912), imagine: http://radioiasi.ro/

În 9 iunie 1912 murea în exilul său berlinez Ion Luca Caragiale. Am ales să cinstim memoria acestui mare scriitor și fin observator al realităților autohtone, publicând un text mai puțin cunoscut, apărut în 11 octombrie 1907 în ziarul Adevărul, după ce fusese publicat, anterior, în Die Zeit, într-o variantă cenzurată.

Capitolul I

Europa era deprinsă de atâția ani să știe că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atât în relațiile claselor sale sociale, cât și în relațiile internaționale, — un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atâta succes față de reprezentanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru și fericit.
Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărâte revoluțiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi de-aproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se 'ntâmplă, ci — dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atâta energie în acele mase — cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască...
Țara românească este o țară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într-o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă. Pământul țării este stăpânit: de proprietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii proprietari particulari; de proprietarii mijlocii, și de proprietarii mici, masa enormă a țăranilor, împroprietăriți de la 64 și de la 88.
Toți țărănii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăți și proprietățile mari și mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția proprietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micșorat și se micșorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, — alienarea fiind prohibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, — și se fragmentează în porțiuni așa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă — un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metodelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit.
Pe de altă parte, proprietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decât brațele țăranilor Aceștia solicită porțiuni de pământ pentru a munci și produc cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și 'n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pământul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpânește exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deși sunt obligațiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrângerea corporală s-a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimeni nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desființarea constrângerii corporale prin lege, știind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866).
Aceasta este generalitatea... Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuiește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoie de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuiește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai câțiva bani pentru sămânță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani Aceștia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor și până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, țăranul îi cară întâi arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voie să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.

luni, 8 iunie 2015

Comment peut-on être paysan?


Ce rămâne din identitatea națională românească dacă scoatem țăranul și tot ce ține de cultura țărănească tradițională din reprezentările și ipostazierile acesteia? Câteva povești cu voievozi și încăierări grozave, peste care nu știu ce balastru am mai putea adăuga ca să fie bine și frumos, să avem și noi cu ce ieși și umbla prin lume. De aceea țăranul este încă foarte important pentru tot eșafodajul identitar, cu manifestările-i aferente și pentru tot ceea ce înseamnă celebrare a identității, într-o combinație de ritual cu divertisment. Muzici țărănești sau mai degrabă inspirate din acestea, ”costume naționale”, ”tradiții tradiționale”, mâncăruri, jocuri, credințe etc., toate acestea compun un tablou ce se derulează constant sub ochii noștri și ne reamintește că suntem români și că fiind români suntem cam țărani, sau ar trebui să încercăm să redevenim țărani, dar nu orice fel de țărani, ci din ăia ”adevărați”, care-și trăiesc ”țărănimea ”și (implicit) identitatea națională într-un mod frumos și profund (cum erau țăranii cândva).
Se lăcrimează mult, se oftează mult și se ating corzi sensibile când se scoate la interval larga și previzibila paletă ce compune zestrea noastră cultural-identitară, fie că o face vreun ”artist popular profesionist” invitat pe undeva la zilele satului/orașului, fie că sunt băieții de la Subcarpați, Cobzability, Danaga sau alte trupe ”cool” care au avut revelația folclorului via Cântarea României sau Radio România Actualități. Chiar și tineretul echipat business, școlit pe-afară, englezit bine, as într-ale debate-ului și alăptat la țâța self-improvement-ului, oricât ar strâmba din nas la mirosul, look-ul și manifestările populației rurale ne-educate și ”necivilizate”, tresare patriotic la auzul unor cântece populare, fie în varianta Electrecord, fie îmbunătățite de vreu DJ cu simțământ adânc. Anima nu poate rămâne indiferentă glasului rădăcinilor.
 Încă din secolul al XIX-lea, când se pun bazele discursului identitar național și ale reprezentărilor aferente, țăranul intră în scenă, prezentat ca depozitar al ”ființei neamului” și ca exponat de primă mână al culturii naționale. Prima jumătate a secolului al XX-lea consolidează și rafinează această postură, filtrată prin contribuții de ordin științific, literar și artistic, plasând-o ca temei al naționalismului românesc până în prezent și statuează o serie de caracteristici esențialiste ale țăranului și ale lumii țărănești, devenite veritabile clișee cu largă circulație în zilele noastre. Țăranul a devenit un reper fundamental nu doar al discursului naționalist, tradițional sau recent, ci și un model pentru discursurile ecologiste, precum și o sursă de inspirație pentru mulți creatori de artă ai zilelor noastre, fiind tot mai prezent în anumite forme de manifestare ale culturii alternative și mainstream din marile orașe. Dar cine este de fapt acest țăran și cum se face c-a devenit un personaj major al narativei identitare autohtone? Vintilă Mihăilescu subliniase bine că țăranul concret, al zilelor noastre, nu prea dă bine, oricum l-ai privi, nu place și nu e tocmai țăran, așa că etnologii și alți ”specialiști” ai muncii științifice cu ”tradițiile” și ”folclorul” preferă să-l caute prin trecut și pândesc după icoane construite în alte vremuri sau îl evaluează prin niște filtre și criterii demne de amurgul celui de-al XIX-lea veac.

Comentarii

Translate this blog