joi, 12 martie 2015

Gigi de la Cluj I

Gigi de la Cluj și nepotul său, în Telciu, încurajând în continuare dezvoltarea culturală a comunității (firește, pe segementul muzical)

Gigi de la Cluj a fost cel care a adus primul album cu BUG Mafia la Telciu, undeva prin '99. La sfârșit de săptămână sau în vacanțe îl așteptam să vină de la Cluj, cu rucsacul plin de casete cu La Familia, Paraziții și BUG Mafia, reviste porno ungurești, țigări Derby și mai ales cele mai noi vorbe pline de miez. Era un veritabil trend-setter, promotor al non-conformismului la o scară greu de imaginat pentru Valea lui Stan a acelor vremuri (fuma de față cu părinții la 16 ani și bea fără menajamente) și pasionat de construcția de colibe prin pădurile din preajma pășunilor pe unde pășteam vacile în acea perioadă glorioasă a biografiei mele. Dar ia să vă spun eu, pe îndelete, mai multe despre acest personaj care a adus o contribuție majoră la dezvoltarea vieții culturale a comunei Telciu, una dintre cele 4 comune fruntașe ale Văii Sălăuței, în debutul mileniului trei.
Lumea îl știa ca Gigi de la Cluj (a nu se confunda cu Gigi Spaimă, alt personaj notoriu al satului din acea vreme, despre care am încropit deja cîteva modeste mărturii) și, cu timpul, a devenit faimos pentru petrecerile organizate în casa moștenită de la bunica sa, petreceri care au zgândărit sever nivelul de moralitate al satului și care au marcat un pas decisiv pe calea decadenței de orice fel.
Primele mele contacte cu acest Gigi, mai mare cu doi ani decât mine, n-au fost neapărat cele mai plăcute. Pe vremea când încă cutreieram ulița prăfuită, în calitate de versiune locală a lui John Waine, Robin Hood sau Winnetou, Gigi întruchipa unul dintre pericolele majore pe care căutam să le evit cu orice preț, cunoscându-i apetitul crescut pentru tras șuturi în fund și palme după cap. Cu fratele meu mai mare și mult mai apreciat pe o rază de 3-4 km în preajma casei părintești, Gigi era în relații amicale, fapt care a contribuit treptat la o schimbare de atitudine. Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la o schimbare profundă a raporturilor, dar țin minte că la temelia longevivei noastre prietenii șade o colibă construită într-o vară (era Schimbarea la Față) în pădurea ce împrejmuia o parte a imașului în care duceam zilnic vacile. Fiind crescut de bunica lui, fostă asistentă medicală, văduvă a unui poet de răsunet județean și extrem de preocupată de cele sufletești și bisericești, Gigi, aveam să constat cu timpul, era un băiat extrem de sensibil și de generos, în pofida imaginii de dur crescut printre betoanele încinse și pline de flegme ale Mănășturului.

luni, 2 martie 2015

A gândi gândirea. Un scurt eseu despre “pacea eternă” ca “violență eternă” - Norbert Coman

Unii cred că războiul este singura soluție pentru pace (asta aduce a “soluție finală”, iar cei care gândesc așa ceva nu sunt departe de gândirea marilor “pacificatori”, aceia de aveau/au “soluții” pentru toate neajunsurile).
Oare Kant bănuia că soluția pentru pacea eternă este o violență eternă?
Dar, dacă rațiunea este interes privat și generalizează prin impunerea particularului ca general (cum o face spiritul corporatist) – tocmai  ce acuză Marx la gândirea birocratică și corporatistă –?
Uzul privat al rațiunii are scop exterior, deci interes (câștigul), iar uzul public se are ca scop pe sine (cercetarea, cunoașterea). Dar, cercetarea, cunoașterea etc., nu urmăresc și ele interese private? Cercetătorul nu urmărește și el putere, recunoaștere/faimă, poziție socială (voință de putere) etc.?
“Legea morală din mine” nu este educată, nu se află în relație de putere? Este autonomă de ceea ce este în jurul meu? Nu este suturată de armonia universală (cerul înstelat)? În acest caz, Legea Morală majusculată nu este un ou topos, un nicăieri în lumea relațiilor de putere?
Tocmai această autonomie idealizată este desființată de Karl Marx, când el neagă autonomia individului spunând că acesta este format de istorie, deci este suturat de relații social-economice, subiectivitatea/stilul lui alege în funcție de aceste determinări, neputând să le izoleze [deci există un cadru-deteminat al opțiunilor raționale și chiar dacă ființa dorește o infinitate de căi, de posibilități de accesare, istoria – Zeitgeist-ul – nu i le pune pe tavă], mai mult, chiar încercarea de autonomie este tot o reacție la determinare, este dorința [nereușită] de izolare și, totodată, ideologia ideii că soarta omului este în propriile lui mâini (adică o proprietate exclusivă care se limitează la propria ființă), adică el singur își poate determina în totalitate existența.

Comentarii

Translate this blog