miercuri, 24 decembrie 2014

Pledoarie pentru sărbătorirea unui Crăciun stângist - Muzică şi film pentru seara ajunului


   Să fim serioşi, Crăciunul a avut întotdeauna un aer stângist, chiar dacă unora nu le place să recunoască. Ştiu, se fac cadouri ca să se primească altele iar asta nu seamănă deloc cu redistribuirea averilor. Dar dacă sondăm puţin imaginarul Crăciunului (manipulat agresiv de Coca-Cola şi alte companii) şi evacuăm din el copilul sărman cu ochii sticloşi căruia îi revin cel mai adesea cadourile, rămânem cu un moş ciudat căruia îi place să se îmbrace în roşu şi să hăituiască o cireadă de reni pe cerurile înstealate ale serii de 24 Decembrie. Undeva în străfundurile ideologice ale sărbătorii acesteia cu siguranţă se află un puternic miez socialist. Altfel cu greu s-ar putea explica de ce şi cei mai înverşunaţi dintre neo-liberali cad adesea pradă atracţiei centrifuge a acestuia şi fac gesturi necugetate precum donaţiile anonime sau caritatea către cerşetori. Apoi, bineînţeles, Karl Marx seamănă leit cu Moş Crăciun, un lucru care poate fi confirmat de orice copil de 6 ani, chiar şi în vacanţa de vară, darămite în preajma ajunului. Nu cred că e vorba doar de o simplă coincidenţă.
    Cu toate acestea, un atac susţinut al capitalismului occidental erodează de ceva vreme adevăratul spirit al Crăciunului încercând să-l golească de esenţa sa stângistă. Lucrurile se pot observa cu uşurinţă în domeniul muzicii: Let It Snow! al lui Dean Martin, pe lângă faptul că nici nu menţionează Crăciunul, este o banală reverie în doi de sub pătură, lângă şemineu, în timp ce afară zăpada viscoleşte înfricoşător; All I Want For Christmas Is You al Măriei Carey, este şi mai rău, atacând Crăciunul la bază (“nu vreau cadouri, nu vreau zăpadă, te vreau doar pe tine!”) iar Last Christmas (Wham!) e o istorioară siropoasă a unui fling de ajun care sfârşeşte prost în ziua Crăciunului. Şi dacă le iei la rând, aproape toate cântecelele de Crăciun sunt exact acelaşi lucru: poveşti de dragoste mascate în cântece de sărbătoare. Nimic deci despre adevăratul spirit al Crăciunului. Salvarea nu vine de la muzica punk aşa cum v-aţi aştepta, ca nişte socialişti veritabili. În general, abordarea punk a Crăciunului e mai degrabă anarhistă după cum sugerează titluri ca There ain't no Santy Clause (The Damned) sau Fuck Christmas (Fear). Ori totuşi, unii dintre noi ar vrea să sărbătorească ceva, dar să se şi simtă bine că nu au căzut în plasa capitalismului consumerist care livrează în general instrumentarul necesar pentru aşa ceva.
    Fiţi fără grijă! Alegerea pentru seara de ajun se poate îndrepta cu minimă prudenţă către The Kinks, o formaţie cu ştate vechi în ceea ce priveşte imaginarul stângist. Father Christmas, un single din 1977, răspunde cu siguranţă necesităţilor.
    Deşi demitizează figura lui Moş Crăciun („When I was small I believed in Santa Claus/Though I knew it was my dad”), cântecelul păstrează spiritul sărbătorii şi-l împănează cu doza necesară de stângisme binevenite în discuţiile din jurul bradului. Moşul iese destul de şifonat din întrega interpretare propusă de The Kinks, fiind atăcat de copii (se vede, săraci) care nu vor jucării de la dânsul, ci bani. „Give all the toys to the little rich boys.” îi trântesc ei lu' Moşu. Dar să nu vă închipuiţi că e vorba despre nişte derbedei de la colţ de stradă. Printre solicitările pe care copii i le adresează lu' Moşu se află şi o slujbă pentru tata: „But give my daddy a job 'cause he needs one/He's got lots of mouths to feed”. După care gândurile copiilor sărmani se îndreaptă către cei asemenea lor, într-o manieră oarecum dialectică:
Have yourself a merry merry Christmas
Have yourself a good time
But remember the kids who got nothin'
While you're drinkin' down your wine
    Fundalul sonor fiind asigurat şi bunătăţile fiind gustate şi bine primite (mă rog, mai puţin vinul probabil...) nu-i nimic mai crăciunesc decât vizionarea unui Christmas Movie socialist. Aici lucrurile sunt la fel de dificile. Aproape toate filmele de Crăciun au elemente stângiste întrînsele, dar puţine se apropie cu adevărat de sensibilitatea socialistă. Miracle on 34th Street (în oricare dintre variante) e mai degrabă un film de Crăciun pentru middleclass, cu o directoare de mall fără bărbat şi viaţă personală (etică de muncă capitalistă!) şi odrasla ei care-şi doreşte o casă în locul bunăstării mondiale. Nici alte încercări mai recente nu oferă prea multă satisfacţie. Seria Home Alone, dezamăgeşte prin puţina consideraţie pe care o oferă hoţilor, portretizându-i ca pe doi tăntălăi şi nu ca pe victime ale unei schimbătoare pieţe a muncii, incapabile să integreze mâna de lucru existentă. Ceea ce merită văzut în seara de ajun este clasicul It's a Wonderful Life (1946). Pelicula lui Frank Capra se articulează cel mai bine pe cererea publicului stângist. Este povestea lui George Baily (James Stewart în cel mai bun rol al său), un întreprinzător bine intenţionat care vrea să ofere locuinţe ieftine oamenilor şi a antipodului său, Henry F. Porter (Lionel Barrymore în cel mai bun rol al său) un capitalist venal care se opune acestor planuri progresiste. Filmul are cele mai multe ingrediente ale unei poveşti de Crăciun serioase: are dulceaţa aceea pe care trebuie să o aibă filmele de Crăciun, are şi foarte mult umor dar vorbeşte de fapt despre o comunitate asaltată de marele capital, despre solidaritate şi bună înţelegere. Este şi foarte spiritual, deşi foarte întunecat pe alocuri, cu scene care nu s-ar potrivi în asemenea producţii. Dar cel mai bine e să-l vizionaţi voi înşişi decât să vi-l povestesc eu. Aveţi grijă să vă invitaţi şi prietenii neo-liberali la petrecere. E în spiritul sărbătorii!
It's A Wonderful Life (1946)

În speranţa că nu v-a stricat Crăciunul anideologic, Liga vă urează unul cât mai stângist asezonat cu un an nou fericit cu cât mai multe împliniri ale luptei de clasă!

vineri, 19 decembrie 2014

Despre ”Terorism, tortură și iar terorism” cu 3 întrebări profesorului/diplomatului Valentin Naumescu




Într-un material publicat recent pe Contributors domnul Valentin Naumescu, conferențiar la Facultatea de Studii Europene (UBB) din Cluj și diplomat de carieră, face o excelentă demonstrație de ascundere sub preș a rahatului, cu tact diplomatic, ștaif academic și afectare morală. Fiind mai mult decît un simplu diplomat în slujba unei țări invizibile în arena internațională, un cadru universitar cu o bună cunoaștere a contextului internațional și a relațiilor internaționale, domnul Naumescu n-a stat deoparte cînd a văzut la începutul săptămînii că dă în clocot cazanul islamofobiei, datorită tragicelor evenimente de la Sydney. Era momentul oportun pentru a formula cîteva considerații pe marginea scandalului generat de recenta publicare a Raportului cu privire la metodele și tehnicile de tortură folosite în închisorile secrete ale CIA. Pentru că nu este deloc potrivit să aprobi sec, din simplă convingere sau din considerente/necesități de ordin diplomatic, experimentele cu iz greu de Pitești/Aiud săvîrșite de către CIA asupra unor suspecți de terorism, foarte probabil și pe cuprinsul țării noastre, este vitală o argumentație aparent laborioasă care sub pretextul contextualizării să cînte prohodul oricărei condamnări tranșante a celor responsabili, în conformitate cu legislația internațională în vigoare, încă.
Încă din titlu, după ce ancorează intervenția sa la remorca celui mai recent atac terorist al unui fundamentalist musulman, autorul sugerează o ordine falsă a evenimentelor prin formula: ”terorism, tortură și iar terorism”. Și zic falsă pentru că nu văd niciun efort de lămurire a modului în care terorismul islamist s-a profilat în ultimele decenii ca cea mai recentă încarnare a Răului pe care Civilizația Occidentală, născătoare a drepturilor omului, a respectului față de libertățile individuale și față de demnitatea umană, trebuie să-l înfrunte. Nu văd nicio referire la momentele în care SUA n-a avut probleme în a coopera, în sensul înarmării și finanțării, cu astfel de grupări teroriste, fie că vorbim de talibanii din Afganistan, susținuți împotriva rușilor, fie de sprijinirea unor grupări teroriste implicate în recentul război civil din Syria, dintre care s-a desprins facțiunea Statului Islamic. Totul, desigur, în slujba democrației și a drepturilor omului.

miercuri, 17 decembrie 2014

Creșterea salariului minim pe economie și grija ipocrită pentru săraci

autor: Laurențiu Ridichie (http://laurentiuridichie.blogspot.de/)
Mai întîi povestea. Cu cîteva săptămîni în urmă 33 de profesori, economiști și antreprenori au adresat o scrisoare deschisă recent alesului Președinte, Ministrului Muncii și Primului Ministru, pentru a le semnala pericolele economice pe care le implică creșterea salariului minim pe economie la 1050 lei, după cum plănuia guvernul. Între timp măsura a fost implementată, dar discuțiile pe marginea ”creșterii salariului minim” ca soluție de ameliorare a sărăciei ce tronează în societatea românească, continuă după ce, printr-o replică, Victoria Stoiciu a contestat validitatea multor afirmații cuprinse în acea scrisoare. Prin urmare, săptămîna aceasta poziția Victoriei Stoiciu și a altor critici ai scrisorii celor 33, a fost aspru criticată de doi magiștrii autohtoni ai treburilor economicești, unul fiind chiar în capul listei semnatarilor.
Dincolo de contracararea argumentelor Victoriei Stoiciu sau a altor contestatari, îndrăzneala de a contesta viziunea și argumentele ”specialiștilor” de către cineva din afara branșei, a fost taxată, fiind percepută ca o formă de ”bagatelizare a învățămintelor științei economice” (Bogdan Glavan) sau de ”a bate cîmpii și a distrage atenția de la cauzele tuturor problemelor” (Vlad Tarko). Ei bine, cu riscul de a fi inclus și eu în lista  ”imbecililor”/”idioților utili” fără studii economice  adecvate și cu mintea îmbîcsită de prejudecăți și o irațională lipsă de înțelegere a logicii economice lăsate de Dumnezeu/Natură, îndrăznesc să formulez cîteva obiecții față de proaspătul text al domnului Vlad Tarko.
Deși poate sunt nedrept, nițel chițibușar, nu mă pot abține să nu fac o primă remarcă de ordin stilistic. Asta pentru că textul domniei sale are o formulare atît de precară și chinuită, de-mi părea o întruchipare a bancului cu cel cu privirea inteligentă dar incapabil să se exprime.  Însă mi-am zis că poate are omul argumente, nu e doar o răfuială cu cei lipsiți de înțelegere față de necesitățile cinice ale unei viziuni economice pe care dumnealui și alți inițiați într-ale zero-urilor o împărtășesc. Coindu-se pe alocuri să fie ironic, incisiv, domnul Tarko o menajează, totuși, pe doamna Stoiciu, făcîndu-i praf doar argumentele și colegii de eșichier politic. Ba mai mult, ca și alți colegi de breaslă, are o profundă preocupare pentru populația săracă a acestei țări și se apleacă în cuvîntul său de învățătură asupra unor categorii sociale grav vitregite de binefacerile traiului decent: tinerii, rromii și oamenii de la țară și din orașele mici. În viziunea lui, aceste categorii ar fi afectate nu numai de creșterea salariului minim pe economie ci de însăși existența unui prag minim obligatoriu care-i împinge pe angajatori să nu angajeze și/sau să facă disponibilizări și pe săracii nepregătiți să accepte munci la negru pe venituri mai mici. Toată construcția argumentativă este asortată cu referințe bibliografice, comparații cu alte societăți, statistici, discurs anti-rasist și mai ales simplificări. Însă, aveam să realizez la final de lectură, că maniera în care autorul utilizează ideea de ”cauzalitate” pentru a proba greutatea și ”științificitatea” judecății sale, este edificator exprimată într-o frază care vrea să lămurească situația rromilor: ”Intr-o mare masura multi dintre ei se afla intr-un cerc vicios: Din cauza ca mortalitatea infantila in randul lor e foarte mare, sunt nevoiti sa faca multi copii comparativ cu restul populatiei.” Demnă de faimoasa rubrică a Cațavencilor de altă dată: ”Din puțul gîndirii”, explicația domniei sale ne oferă o măsură a adîncimii gândirii, analizelor și asocierilor pe care mintea sa le operează.

duminică, 14 decembrie 2014

De la Wall of Shame la Mall of Shame. Drama muncitorilor români de la Berlin

foto: Oana Popa
Duminică, 16 noiembrie, o mână de muncitori români din Berlin se alinia frumos, la coadă, la ambasadă pentru a-și exercita dreptul de vot în turul al doilea al prezidențialelor. Ca și alți conaționali, înșirați de la primele ore ale dimineții pe trotuarele din preajma ambasadelor sau consulatelor din diferite țări, își așteptau și ei cuminți rîndul la cabina de vot. Mass-media românească vuise cu anticipație, prezentând previziuni din cele mai sumbre cu privire la desfășurarea votului în străinătate. Motivele de îngrijorare erau cît se poate de întemeiate având în vedere că în primul tur, în pofida orelor petrecute la cozi, mulți cetățeni români nu și-au putut exprima opțiunea electorală. Diaspora părea profund defavorizată, ba chiar ținta unei rele-voințe atent orchestrate. Elvis Iancu și colegii săi de șantier n-au avut însă prea multe probleme în acest sens. Și-au ținut cu schimbul rîndul la coadă, au mai tras cîte o țigară, și-au mai frecat mîinile înfrigurate, dar după un timp tot au reuşit să pună ștampila pe buletinul de vot. Au plecat mulţumiţi „acasă” şi au aşteptat rezultatele. După ora 23:00, când Klaus Iohannis şi-a anunţat victoria prin binecunoscutul „Am câştigat! Ne-am luat ţara înapoi!”, nu mică le-a fost bucuria. Ţara, de greul căreia fugiseră ca să-şi caute un rost în străinătate, şi-or fi luat-o ei înapoi, dar salariul pentru munca grea la construirea luxosului Mall of Berlin nu şi-l mai luaseră de cinci săptămâni.„Am fost satisfăcuți, dar n-aveam cu ce să sărbătorim. Curcanul era la Viktor!”, îşi aminteşte Elvis de ziua votului şi de unul dintre angajatorii săi. S-au pus totuşi la somn mai binedispuşi decât în alte seri, deşi containerul care le servea drept locuință celor 8 muncitori le sabota odihna, ca-n multe alte nopţi de când fuseseră cazaţi întrînsul, înghesuindu-i între pereţii de tablă lipsiţi de ferestre şi picurându-le în cap condensul strâns pe tavan de la atâta bucurie electorală.

luni, 8 decembrie 2014

Fantezia excomunicării. Varianta laică a părintelui Eugen Tănăsescu

Părintele Eugen Tănăsescu
Voi ați auzit de părintele Eugen Tănăsescu, blogger Adevărul și director al Radio ”Dobrogea”, postul confesional al Arhiepiscopiei Tomisului? Este unul dintre cei mai activi clerici autohtoni și, de regulă, racordat la marile chestiuni și frămîntări ale societății autohtone. Nu doar că exprimă poziții față de anumite chestiuni, lămurește multe din rosturile și acțiunile bisericii în societate, dar are și propuneri curajoase pe tematici cît se poate de delicate. Cea mai recentă, lansată în siajul emoționatelor manifestări specifice zilei de 1 Decembrie, caută să tranșeze într-o  manieră cît se poate de democratică problema celor care hate-uiesc și hăituiesc constant România și românismul. Așadar, în spiritul democrației cultivat în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, părintele Eugen Tănăsescu propune ca ”cei care ofensează simbolurile naționale să-și piardă cetățenia”. Adică cei care ”neagă orice valoare națională și, probabil, ori de câte ori au ocazia, aduc ofense românismului și simbolurilor naționale”. Știți voi care. De regulă, după cum ne lămurește și părintele, aceștia sunt grupați într-un ”așa-zis ținut” și nu s-au purtat cum trebuie nici la ediția din acest an a zilei Noastre naționale.
Desigur, părintele nu exprimă viziunea oficială a instituției pentru care lucrează, însă repune în circulație o fantezie care bîntuie mințile multor semeni cu veleități de gardieni ai identității naționale. Dacă am aborda calea legalistă am sista repede discuțiile invocînd un anumit articol din constituție care spune destul de clar că ”Cetățenia română nu poate fi retrasă persoanei care a dobîndit-o prin naștere.” Punct. Dar legile, Constituția și cam tot ceea ce poate fi considerat lucru omenesc, mai pot fi și schimbate. Așadar, să vedem unde ar putea duce o astfel de fantezie născocită de o prea-omenească dragoste de țară și slăbiciunea pentru niscaiva autoritarism de sorginte clericală.

miercuri, 3 decembrie 2014

Rekonstruktion – Filmland Rumänien III. Cinema-ul românesc la Berlin


   Obsesia Noului Cinema Românesc cu privire la perioada comunistă, odată devenită evidentă, a provocat o oarecare nemulţumire în rândurile publicului cinefil care şi-ar fi dorit poate, să vadă teme actuale transpuse pe marele ecran în locul vechilor fantome ale unui comunism la fel de original ca şi democraţia care i-a urmat (ambele încă de neînţeles). Cu toate acestea, de n-ar fi existat obsesia asta a cineaştilor români, cu greu s-ar fi putut alcătui un program acătării pentru un festival de film precum cel propus săptămâna trecută de Institutul Cultural Român de la Berlin în colaborare cu Zeughauskino, sub titulatura Rekonstruktion – FilmlandRumänien III. Tema centrală de anul acesta a fost Revoluţia din 1989 (cum era şi de aşteptat) pentru marcarea unui sfert de veac de la evenimente; dar poate şi pentru a înfăţişa publicului berlinez, aflat într-o dispoziţie festivă la 25 de ani de la căderea zidului, varinata hard a febrei revoluţionare care a cuprins tot estul european în aceeaşi perioadă.
    Selecţia peliculelor mi s-a părut cât se poate de inspirată. Având în vedere că ar fi fost destul de greu să umpli o întreagă săptămână de festival cu producţii strict centrate pe evenimentele din decembrie '89, organizatorii au avut ideea binevenită de a trata Revoluţia în durată lungă. Astfel, în program s-au găsit atât filme precum Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean) sau A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu) care abordează direct momentul revoluţionar cât şi producţii ca Amintiri din Epoca de Aur (r. Hanno Höfer, Razvan Marculescu, Cristian Mungiu, Constantin Popescu, Ioana Uricaru) sau Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (r. Cătălin Mitulescu) care să ne amintească (nu fără un strop de nostalgie pentru acele vremuri) de ce totuşi s-a răzvrătit poporul. „Durata lungă” a funcţionat şi mai bine la capitolul documentar, unde pe lângă Videogramele unei revoluţii (r. Harun Farocki, Andrei Ujică) au rulat şi titluri percum Piaţa Universităţii (r. Stere Gulea) sau Bucureşti, unde eşti? (r. Vlad Petri), ambele tratând masivele mişcări de stradă din perioada post-revoluţionară și lăsând să se înţeleagă că unele treburi au rămas neterminate acum 25 de ani. Cele două sunt importante cu atât mai mult în condiţiile în care, acum nu mai puţin de jumătate de lună, unii încă strigau „Jos comunismul!” pe străzile din Bucureşti şi Cluj în timpul delirului electoral de anul acesta. Prezente în program au fost şi mult lăudatele 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (r. Cristian Mungiu) sau Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (r. Andrei Ujică), probabil răsvăzute de publicul diasporean şi autohton (care au însă tot timpul un scor bun la revedere!), dar şi mici bijuterii din renăscutul (dar plăpândul) cinema nouăzecist semnate de nume sonore precum Nae Caranfil, Stere Gulea sau Lucian Pintilie (E pericoloso sporgersi, Vulpe – Vânător, Prea târziu), la care se adaugă Senatorul melcilor (r. Mircea Daneliuc), întotdeauna într-o categorie aparte.

marți, 2 decembrie 2014

Badiou și Sfântul Pavel - Norbert Coman

Pentru Badiou, la fel ca pentru Žižek (Repetându-l pe Lenin) – adevărul este pe o parte a baricadei –, în Sfântul Pavel. Întemeierea Universalismului, Adevărul credinței este în mod categoric un act public, deci trebuie să fie militant, “ține de esența credinței ca ea să se declare în mod public. Adevărul este militant sau nu este deloc.”[1] Cum spune Pavel, nu în inimă este mântuirea, ci în cuvânt: “prin credința din inimă se capătă îndreptățirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” (Rom. 10.8sq)[2]; “omul este îndreptățit prin credință, fără faptele Legii” (Rom. 3.27sq)[3].
Dar, actul credinței, automat actul iubirii – dragostea – (actul adevărului militant), se face cu har și nu cu lege: “Harul este contrarul legii, în măsura în care este ceea ce vine fără să fi fost cuvenit (răscumpărarea adusă de Hristos pentru toți, dragostea este o trăire interioară, mărturisirea fiind actul public, dragostea nu este ceva ce se cuvine, nu este o răsplată – C.N.).”[4] Tocmai depășirea Legii este dragostea. Harul este legea interioară, nu o lege de dinafară, care “înlănțuie mădularele”, “mă ține rob legii păcatului” (Rom. 7.7-23)[5]. Legea este moartea: “când a venit porunca, păcatul a înviat, iar eu am murit” (Rom. 7.7-23).[6]
Pentru Pavel, păstrarea Legii este un act lipsit de har, “răscumpărarea este în Cristos Isus” (Rom. 3.23-4), legea fiind o particularitate, universalul fiind o adresare (se adresează tuturor).[7]
Harul și carisma, lipsite de cauză, pot fi universale (“puterea excesului în raport cu legea”[8]), legea rămâne un particular. Pavel accentuează, în Rom. 5.20-1, antagonismul lege-har: “Legea a venit ca să se înmulțească greșeala; dar unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult; pentru că, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot așa și harul să stăpânească dând îndreptățirea, ca să dea viața veșnică, prin Isus Cristos, Domnul nostru.”[9] Astfel legea dă viață dorinței de autonomie (inițial inconștientului), dorinței de a ieși din ea. Subiectul trebuie să se despartă de Lege, să-și dorească autonomia și să o mărturisească ca act public.[10] “Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam” – spune Pavel.[11] Legea este calea morții, cum subliniază Badiou în citirea lui Pavel.[12] Astfel, evenimentul-Cristos este abolirea Legii: “știm că omul nu se îndreptățește prin faptele Legii, ci numai în credința în Isus Cristos” (Gal. 2.16), “Cristos ne-a răscumpărat din blestemul legii” (Gal. 3.13), respectiv “dacă dreptatea se capătă prin Lege, atunci Cristos a murit în zadar” (Gal. 2.21).[13]
Să zdrobim Legile și să trăim cu har!




[1]     Alain Badiou, Sfântul Pavel. Întemeierea Universalismului, Editura TACT, Cluj-Napoca, 2008, p. 103.
[2]     Ibidem.
[3]     Ibidem, pp. 89-90.
[4]     Ibidem, p. 91.
[5]     Ibidem, p. 95.
[6]     Ibidem.
[7]     Ibidem, p. 90.
[8]     Ibidem, p. 92.
[9]     Ibidem.
[10]   Ibidem, p. 96.
[11]   Ibidem, p. 97.
[12]   Ibidem.
[13]   Ibidem, p. 101.

luni, 1 decembrie 2014

Și tu poți fi Diaspora!


sursa foto: Centrul Claca
     Mi-am început această zi cu profunde conotații patriotice lecturând un material despre câțiva muncitori români care au muncit la ridicarea unui Mall în Berlin și care  protestează de ceva vreme  pentru că au fost țepuiți de angajatori și intermediari. Detalii găsiți aici. Despre această dimensiune a Diasporei se vorbește mai puțin, fiind vânate poveștile de succes ale unor tineri studioși sau ale unor antreprenori, menite să probeze vrednicia noastră și să impună modele de urmat celor care încă mai au dubii că ți se rezolvă problemele dacă-ți iei lumea-n cap. Desigur, trebuie promovate și astfel de reușite, dar ar trebui acordată mai multă atenție și cazurilor nefericite, fără a aștepta ca o tînără să fie băgată în comă de niște proxeneți pentru că a refuzat să se prostitueze într-un bordel german, după ce a fost amăgită cu promisiunea unui job de ... menajeră. (Mai multe despre acest caz, aici).

     Multe astfel de povești rămân necunoscute și pentru că cei care le trăiesc preferă tăcerea decât rușinea unei astfel de pățanii și postura de fraier în ochii comunității din care pleacă, deși, stând la pahare cu astfel de oameni poți descoperi un lung șir de țepe, mai mici sau mai mărunte, prin care se călesc mulți pînă ajung la locuri de muncă rezonabile sau se reprofilează pe găinării, aprovizionând rețelele care comercializează parfumuri, adidași și haine furate. Astfel de povești vor prinde în curând contur pe acest blog, dar până atunci să prezentăm manifestul campaniei: ”Și tu poți fi Diaspora!”:

     Muncești în străinătate (cu contract sau la negru) și nu ți-au fost respectate drepturile? Ai fost abuzat sau fraierit de angajator sau intermediari? Spune-ne povestea pe pagina de Facebook a Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni și noi o vom face cunoscută lumii întregi, asigurând (dacă este nevoie) anonimatul povestitorului. 
      Știi cazuri de români plecați la muncă peste hotare și țepuiți de angajatori sau intermediari?  Lasă tăcerea pentru alții și spune-ne povestea. Pentru că nu numai poveștile de succes trebuie cunoscute.
      Ești student în străinătate și ai avut brusc revelația identității naționale și a conexiunilor intime cu glia străbună? Lasă balivernele patriotarde, sloganele râncede și fredonările de cântece patriotice la beții interculturale! Implică-te și spune povestea diasporei, a celor care muncesc peste hotare. 
    
     Dacă alegerile prezidențiale au pus reflectoarele pe miile de români din diaspora evidențiind puternicele legături pe care mulți dintre ei încă le au cu cei de acasă și cu societatea românească, povestea solidarității trebuie să continue și să ia forme concrete și constante. Pentru că cei mai mulți n-au plecat din buiecie să trudească peste hotare, căzând adesea în capcanele unor intermediari sau angajatori care-și construiesc/rotunjesc veniturile jecmănind oameni aflați la strîmtoare sau purtați de mirajul unei plăți mai bune. Prin urmare, vă așteptăm să deveniți colaboratorii noștri și să aducem în lumină mizeriile aferente migrației.

Comentarii

Translate this blog