marți, 29 aprilie 2014

Sfârșitul istoriei sau sfârșitul istoriografiei? de Dávid Petruț



"Dincolo"/Cristian Orza

             Amintirile directe legate de perioada 1989-90, oricât de vagi și aleatorii ar fi pentru cei din generația mea, îmi trezesc totuși un sentiment aparte de optimism și entuziasm amestecat între-timp cu o doză involuntară de nostalgie. Sub acest impuls uneori mă gândesc, tot involuntar, că mi-aș dori să mă fi născut puțin mai devreme (să nu uit precizarea că aveam șase ani la vremea respectivă). Sentimentul este probabil simptomatic, chiar tipic pentru începuturile de drum în general, așa cum este și bagajul de speranțe care alimentează schimbările de regim și mai ales revoluțiile. Invariabil fac conexiunea cu Wind of change al nemților de la Scorpions și cu imaginile pline de euforie al căderii Zidului din Berlin. Sentimentul de optimism și de privire către vest s-a perpetuat la nivelul țării de-a lungul anilor 90, în ciuda morților de la revoluție, a regimului lui Iliescu, sau a mineriadelor. Dar să revenim puțin la momentul inițial. Statele Unite având în spate deja aproape un deceniu de guvernare republicană agresivă sub bagheta conservatorului Ronald Reagan au putut să exploateze nestingheriți momentul din punct de vedere mediatic, URSS-ul și mai târziu Federația Rusă fiind absente multă vreme din peisajul propagandistic mondial. Printre manifestările triumfaliste din anii respectivi, se află la loc de cinste cartea lui Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man (1992). Autorul, unul din teoreticienii doctrinei Reagan și precursor al curentului neoconservator din America, a fost recompensat pe măsura meritelor, trezindu-se brusc cu un pachet de contracte, invitații de prelegeri la diferite universități și un post de profesor universitar. Cartea a fost receptată ca anunțând victoria democrațiilor liberale de tip occidental, a capitalismului global, și sfârșitul evoluției ideologice umane. În același șir escatologic aparține și ideea sfârșitului conflictelor armate, datorită prăbușirii URSS-ului și pătrunderea în era „post-război”. Este vorba despre ieșirea din istorie ca ultima etapă a perioadei de adolescență tulbure a umanității, presărată cu războaie, persecuții și genocide și realizarea devenirii umane. Ideea de bază, pornită dintr-o viziune lineară a evoluției istoriei se regăsește în marile sisteme dialectice ale lui Hegel, Marx sau Comte. Fukuyama nu se ferește deci să prevestească posibilitatea sfârșitului istoriei. Dar iată că dispariția inamicului sovietic și răspândirea capitalismului au fost departe de a asigura pacea și prosperitatea mondială. Înclin să cred că nici autorul american nu credea pe deplin  în teza lui, însă pot înțelege optimismul general al perioadei, optimism căruia i se datorează și succesul cărții. Este același optimism de care am avut parte și noi timp de cel puțin un deceniu, și care s-a dovedit a fi o iluzie. Între-timp așadar acest sentiment nu doar că s-a risipit, dar s-a și întors împotriva Statelor Unite, astfel încât a dispărut monopolul modului de gândire de inspirație maniheistă care așeza civilizația occidentală față în față cu diverse întruchipări ale răului, de ex. comunismul sau cultura musulmană. Interesant este că Fukuyama și-a modificat poziția de atunci, fiind oripilat de politica externă a SUA sub mandatul lui G. W. Bush, dezicându-se public de mișcarea neoconservatoare.

luni, 28 aprilie 2014

Call for contributions – Acta Musei Plagiensis



            Având în vedere penuria de reviste ştiinţifice de calitate din mediul academic românesc, Institutul Bouvard et Pécuchet şi Universitatea Cleopatra din Iclod vin în întâmpinarea tinerilor cercetători  (dar nu numai!) cu o iniţiativă menită să revigoreze cantitatea cercetării universitare şi pseudo-universitare autohtone. Anunţăm pe această cale intenţia de a înfiinţa încă o revistă ISI menită să grupeze cercetători ambiţioşi, dispuşi la efort intelectual susţinut, buni cunoscători ai comenzilor Ctrl+C/Ctrl-V, care prin contribuţiile lor să asigure un ritm constant de publicare, precum şi editarea a 4-5 suplimente anuale, a câte 2-3 kilograme fiecare. După cum se va putea observa din primul număr, publicaţia Acta Musei Plagiensis, a reuşit să atragă în comitetul editorial nume consacrate din ţară şi de peste hotare.
            Pentru a dovedi deschiderea generoasă a publicaţiei noastre, precum şi aversiunea faţă de spiritul de castă care bântuie în general prin redacţiile altor reviste, tematica primului volum este cât se poate de renascentistă: „Ştiinţa astăzi. De la magnetometrie şi tetrapiloctomie aplicată, la mentalităţi colective şi dinamici macro-economice şi sub-cuantice”.
            Cei  interesaţi să-şi vadă numele în primul număr sunt rugaţi să trimită materialele la următoarele adrese de e-mail: vatavu_bogdan@yahoo.com, valer_cosma@yahoo.com . Articolele vor fi supuse unui proces de verificare extrem de riguros, de tip double-blind peer-review. Normele de redactare sunt cele cupinse în „Chicago Manual of Style”, cu câteva mici modificări:
-         font: Rockwell Extra Bold, 18, cu o spaţiere de 2,5.
-         titlul: să difere de titlul materialului original
-         aparat critic: întrucât nici Platon şi nici Aristotel nu au folosit referinţe, se admit contribuţii cu maximum 4-5 note de subsol. Ideal nici una.
-         pentru a face loc cât mai multor contribuţii, lucrările nu ar trebui să depăşească 4-5 pagini. Câte note, atâtea pagini.

Pentru a putea susţine munca recenzenţilor, se pretinde o taxă de 300 EUR/material, plus o plasă cu produse specifice zonei geografice de origine a autorilor (de exemplu: celor din Maramureş li se recomandă să trimită o glajă de palincă şi o tablă de slănină, dobrogenii sunt aşteptaţi cu peşte, olandezii pot trimite câte un gram, etc).

În speranța că am reușit să vă stârnim interesul, așteptăm contribuțiile Dvs. până cel târziu la data de 1. 05. 2014. 

vineri, 11 aprilie 2014

"Maşina de vorbe, care a fost şi a rămas ONU"










Citesc în cartea lui Florin Constantiniu, De la Răutu şi Roller la Muşat şi Ardeleanu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2007, pp. 150-151), următorul pasaj şi gândul mă duce la situaţia din Crimea de astăzi:

În timp ce naţiunea ungară îşi înnobila istoria prin sângele vărsat pentru libertate, conducătorii occidentali ratau marea şansă de a destrăma sfera de dominaţie sovietică din Europa de Est. Londra şi Parisul erau obsedate de criza Suezului, mai exact de controlul Canalului de Suez. SUA, de care erau legate speranţele de eliberare ale tuturor est-europenilor; SUA, care, odată cu administraţia Eisenhower proclamase doctrina roll-back-ului (refularea dominaţiei sovietice); SUA, avându-l în frunte pe generalul Eisenhower, şi a căror diplomaţie era condusă de John Foster Dulles, două nume, identificate de opinia publică mondială (mai ales, cea est-europeană) cu fermitatea faţă de Moscova; SUA s-au mărginit la condamnări verbale, o retorică bună pentru maşina de vorbe, care a fost şi a rămas ONU. Decepţia a fost amară nu numai în Ungaria, ci pretutindeni, unde prezenţa ocupantului sovietic era înăbuşitoare. În noiembrie 1956 a dispărut pentru totdeauna aşteptarea "eliberatorilor" de peste Ocean, exprimată în propoziţia "vin americanii!"
Acum priviţi acest material video:


Nu multe s-au schimbat din 1956. Poate doar culoarea preşedintelui american. Şi nu mă refer la culoarea pielii, ci la cea politică. Eisenhower era republican, pe când Obama, cică e democrat...

duminică, 6 aprilie 2014

Monarho-Imperialiştii. O nouă ameninţare la adresea securităţii statului – de George Cristian Maior, director al Serviciului Român de Informaţii


    Primim la adresa redacţiei următorul comunicat al domnului George Cristian Maior (director SRI) pe care îl publicăm aici integral (mai mult de frică, decât din convingere):


„Dragi administratori ai blogului Liga Oamenilor de Cultură Bonţideni şi cetăţeni români în acelaşi timp,



    Având în vedere larga difuziune a publicaţiilor dumneavoastră în rândul populaţiei, publicaţii pe care le-am urmărit şi on-line (dar mai ales la faţa locului!) cu maxim de interes, dăm spre citire următorul comunicat, pe care evităm să-l publicăm pe site-ul oficial al instituţiei pe care o patronăm datorită slabului trafic de care se bucură platforma noastră în ultima vreme. Este o situaţie deplorabilă, ale cărei cauze nici cei mai dedicaţi angajaţi ai noştri nu reuşesc să le identifice.

    În speranţa că veţi binevoi să publicaţi comunicatul, Serviciul Român de Informaţii şi domnia mea, personal, George Cristian Maior, vă transmit cele mai sincere mulţumiri şi vă înştiinţez că urmărim cu interes postările voastre, chiar şi cele care rămân doar la stadiul de ciornă şi nu-şi găsesc, din păcate, locul cuvenit în spaţiul virtual românesc!



    Comunicat:

vineri, 4 aprilie 2014

Teatrul lui Sabbath, de Philip Roth


      În  Complexul lui Portnoy Philip Roth ne călăuzea cu ironie prin hățișurile sexualității prin intermediul spovedaniei unui obsedat sexual aflat în cabinetul psihoterapeutului. Radiografia exceselor sale începe din copilărie, de la șocul vederii lenjeriei materne îmbrăcând picioarele, trecând prin revelația labei experimentată cu dăruire și inventivitate, până la maturitatea personajului prăbușit sub povara propriului apetit sexual. Romanul fusese publicat în 1969, în plină revoluție sexuală și la propulsat pe Roth în galeria marilor scriitori americani ai zilei. În 1995 revine  cu Teatrul lui Sabbath, tradus și în română la finele anului trecut. De data aceasta energia și euforia tinereții sunt înlocuite de disperarea generată de spectrul morții și de frustrările cauzate de degradarea fizică a personajelor prinse în spirala unei sexualități care-i erodează lent și care-i abandonează spaimelor și angoaselor bătrâneții.

          Sabbath nu mai este tânărul care se minunează în fața sexualității și caută să-l descopere în cele mai variate și incitante forme, ci un amant în al șaptelea deceniu al existenței, rămas fără amanta alături de cale a explorat și savurat plăcerile desfrâului. Un cancer groaznic a răpus-o la cincizeci și ceva de ani provocând în viața lui Sabbath un șoc profund, aruncându-l într-o rememorare disperată a propriei existențe. Adevărată sfidare a normelor societății, asemeni celei a unor personaje din proza lui Céline sau Henri Miller, viața lui Sabbath contaminează existențele celor cu care interacționează provocând tulburări profunde, atât în anii tinereții de artist rebel pe străzile New York-ului, cât și în anii apăsători ai bătrâneții, când rătăcește disperat să se mai înfrupte din plăcerile cărnii. Reflecțiile cinice pe marginea relațiilor de cuplu, viziunea pesimistă a personajului central și poveștile sexuale ale unor amanți cu trupurile tot mai amprentate de trecerea vremii, fac din lectura acestei cărți o adevărată sarabandă a desfrâului și disperării. Moartea dă târcoale slăbind oasele și încrețind pielea, psihicul slăbește măcinat de frustrări, alcool și angoase, în timp ce din lumea celor trecuți personajele copilăriei bântuie mințile celor prinși în tesătura romanului. De undeva dintre coperțile cărții disperarea și angoasa trag ocheade și cititorului, otrăvindu-i lectura. Așa că păzea! Nu e cea mai confortabilă lectură pentru cei dornici să se îmbete cu entuziasmului și culorile primăverii ce stă să se ofilească.

marți, 1 aprilie 2014

Au revoir, Jacques Le Goff!

foto: Jacques Sassier AFP
   
         A murit Jacques Le Goff, probabil unul dintre cei mai cunoscuți, citiți și prolifici istorici ai secolului al XX-lea. Împlinise pe 1 ianuarie a.c. 90 de ani, iar de-a lungul îndelungatei sale cariere a reușit, alături de alți antecesori și colaboratori ai Școlii Analelor, să revigoreze știința istorică și să-și vadă o parte din lucrările sale ”canonizate”. Menționăm doar  La Civilisation de l'Occident Médiéval (1964) Pour un autre Moyen Age (1977) sau La Naissance du Purgatoire (1981).          
            Fiind unul dintre istoricii cu o prezență consistentă în bibliografiile formative ale oamenilor Ligii, vestea retragerii sale nu poate rămâne neconsemnată pe blogul nostru. Deși a o fost onorat cu titlul de doctor honoris causa al Universității Babeș-Bolyai în noiembrie 1994 și lucrările sale majore au fost traduse în limba română, multe chiar în timpul odiosului regim, în afara unor excepții notabile, influența sa asupra scrisului istoric autohton este, cu tristețe o spunem, marginală. Totuși, în acest moment trist, pe lângă mulțumirile și recunoștința față de moștenirea lăsată, gruparea istoricilor revizioniști din cadrul Ligii Oamenilor de Cultură Bonțideni își exprimă speranța că tot mai mulți istorici autohtoni vor transpune în lucrările lor câte ceva din învățăturile și metodele lui Jacques Le Goff, că doar n-or fi mai depășite ca cele ale clasicilor noștri.
           Pentru o prezentare mai amplă a vieții și activității sale recomandăm acest articol din Libération. Pentru înțelegerea contribuției sale majore în cadrul științei istorice recomandăm citirea lucărilor sale.

Comentarii

Translate this blog