marți, 23 aprilie 2013

Eginald Schlattner, Mănușile roșii


           Pentru cei care se lasă intimidați de imaginea impunătoare a unei cărți de 600 de pagini, să se gândească la consistența unui roman gen „Crimă și pedeapsă” și să privească drept în față exemplarul „Mănușile roșii” a lui Eginald Schlattner. Lectura e o provocare până în momentul în care luați în mână această carte grea, după care, încă de la primele rânduri, se configurează o lume convingătoare până la ultima filă cu numărul 595. Nu întâmplător am comparat acest roman cu unul dostoievskian, nu numai ca să atrag atenția publicului pentru care Dostoievki rămâne reperul (imaginea stereotip) scrisului spiritual, complex, lung, dar bun.
             Carte de raftul întâi, așa cum bine meritat o recomandă colecția de la editura Humanitas, ea apare în 2005 într-o traducere a Norei Iuga. Și pentru ca promovarea romanului să fie convingătoare, vă asigurăm o călătorie în Clujul, Făgărașul, Sibiul, Brașovul și în alte sate pitorești din anii '40 – '50, cu mult umor și lacrimi la zidul plângerii unei celule de penitenciar, o călătorie în timp, o călătorie de introspecții și rememorări a unei burghezii săsești jefuite de comuniști. Identificarea cu protagonistul are loc firesc pe alocuri, ca o alunecare lină a fiecăruia în propria ființă abisală, în propria confruntare cu trecutul irecuperabil, cu amintirile greu de gestionat. Această empatizare se datorează romanului bine scris și lumii credibile și complexe pe care acesta o creează. Textul cucerește nu numai ca document istoric – reconstituirea vieții comunității săsești de dinainte și după instalarea comunismului, a vremurilor când în suburbia Monostor-Klosdord nu era lumină electrică, a vieții studențești din anii '50, a ritualului de arestare, interogare, încarcerare și al încercărilor de readaptare după eliberarea din închisoare în data de 29 decembrie 1959 –, ci și prin implicațiile sale umane (de unde vine și nivelul ridicat al identificării, al empatizării cu personajele, alături de profilul dostoievskian al romanului).

luni, 22 aprilie 2013

Dacia romană. Oameni și povestiri. Episodul I. Regina Cerului - Dan A. Deac



Când am curajul să deschid televizorul cu speranța că nu mă va cuprinde o stare de nervozitate sau indignare, prefer să vizionez canalele cu specific documentaristic. Zilnic se difuzează un documentar cu teme și aspecte ale civilizației Egiptului antic, mai bune sau mai proaste, care însă lasă în sufletul privitorul de rând un sentiment mixt de admirație, uimire și mirare.
Dar această postare nu e despre Egiptul acela ci despre Egiptul de la noi, de pe meleaguri ardelene sau mai precis, despre cum difuziunea acestei civilizații a Egiptului antic și-a întins tentaculele de pe malurile Nilului înconjurat de deșert (apropo ,,deșert” este unul dintre cele mai vechi cuvinte din limba română, provenind din egipteanul dšrt=pământ roșu, preluat via grecilor și de romani) până pe malurile Someșului.
Întrebarea ar fi cum e posibil?

vineri, 19 aprilie 2013

Jurnal de Bonțida II. Din ograda apolitică


Vineri, 19 Aprilie 2013
          Ieri dimineață am prins contur pe la 6 jumătate într-un mod cu totul nefiresc pentru uzanțele căsuței în care mi-am găsit sălaș. Dinspre hol veneau zgomote bizare de pagini groase răsfoite în grabă. Încarcerat fiind în ultimele lecturi, simțurile mele amorțite de somn și visare m-au îndemnat să cred că aceste zgomote vin dinspre raftul de demonologie și practici vrăjitorești. M-am gândit că Profesorul caută iarăși bibliografie pentru amplul său tratat despre mistica parvenirii și tehnicile vrăjitorești uzitate în relansarea carierelor împotmolite în fașă. Nu era așa, după cum am constatat în momentul ieșirii semi-somnambulice în hol. Profesorul era într-adevăr în hol, rezemat de tratatul Despre libertate al lui John Stuart Mill, ediția în limba germană, însă fără a fi buntuzit de patima lecturii matinale. Contrariat fiind de luptele de culise pentru controlul finanțării din interiorul gospodăriei noastre, Profesorul amenința cu ocuparea dressing-ului pentru a stăvili orice demers de reducere a finanțării pentru proiectele sale de cercetare. Animat fiind de un autoritarism total inadecvat pentru zorii unei zile, i-am recomandat pe un ton imperial să-și exprime dezacordul și nemulțumirile afară, de preferință în grădină. 
        Acesta a fost singurul eveniment remarcabil petrecut în mica așezare țărănească de pe malul drept al Someșului în data de 18 aprilie a.c. În rest, doar reparații de drumuri, construirea de trotuare pe ulițele din preajma castelului și timide munci agricole de primăvară. Peste tot domnește o poftă teribilă de muncă și de taifas.

joi, 18 aprilie 2013

1 Mai cărturăresc! sau ”Cât va mai curge rahat pe Someș?”


foto Ioana Manta Cosma


           După succesul, deja proverbial, al campaniei «Foarte bine ai vorbit, dar până una-alta trebuie să ne lucrăm grădina » desfășurată în debutul lunii Martie a.c. prin care a fost depășită încă o dată falsa și comoda dihotomie dintre munca intelectual-științifică și munca agricolă, Liga își propune să organizeze un nou eveniment care demonstrează falsitatea conștiinței de clasă și ineficiența operării în științele sociale cu concepte precum: ”pătura intelectuală”, ”mentalitate țărănească”, ”elită”, ”clasă muncitoare”, ”superstiție” etc. În acest sens, cu ocazia zilei internaționale a muncii (1 Mai) ne propunem să aducem din nou aproape de subtilitățile și satisfacțiile aventurilor agricole, tinerii cărturari aclimatizați pe malurile someșului, stâng și drept, deopotrivă. Interpretările comode în care s-a împământenit istoriografia autohtonă (și, în general, întreaga cercetare științifică autohtonă) și prejudecățile care au prins rădăcini stejărești în mințile multor contemporani, vor fi ținta unor aprige dezbateri și analize, dublate de un timp optim de reflecție și practică agricolă. Sub atenta, matura și părinteasca îndrumare a Profesorului Fellini, călăuzitor al recalcitranților și nonconformiștilor prin hățișurile biografiei, bibliografiei și birocrației contemporane, vor conlucra o serie de tineri cărturari de renume local și central-european. Câmpia Fizeșului bătătorită de succesive invazii barbare și atent irigată de Someșul lin curgător și de rahaturi din canalizarea Clujului, aducător, se îmbracă iarăși în straie de sărbătoare, așteptând cufundată în emoții și ample trăiri etno-pășuniste, descălecarea candizilor oaspeți.

marți, 16 aprilie 2013

Jurnal de Bonţida I


                                                              Marți, 16 aprilie 2013, cam pe la amiază
foto: Ioana Manta Cosma

De parcă ăştia de la ţară n-ar putea ţine un jurnal. Şi nu mă refer doar la dascăli, cărturari şi entuziaşti citadini care au acostat la sat, pe urmele unora ca Radu Petrescu, Pavel Dan, Liviu Rebreanu sau Onisifor Ghibu. Aşa că de azi, ca om al Ligii, al satului şi al Republicii Literare, totodată, propun spre lectură publicului ahtiat după memorialistică, jurnale, confesiuni şi exhibiţionisme de orice fel, un jurnal cutremurător, redactat la cald sub presiunea tăvălugului de evenimente, picanterii şi polemici care acompaniază şi ritmează viaţa oricărui bonţidean rezonabil.
Dimineaţă, pe la 8:35, când am lăsat baltă aşternuturile şi am ieşit pe prispa casei am realizat, privind Profesorul cufundat într-o tihnă fără precedent şi fără discernământ, că la ţară nu doar timpul e mai leneş, aşa cum insinuează unii...
După un mic-dejun improvizat, mi-am instalat confortabil fizicul încă trudit în banca de pe terasă, improvizată de bunul nostru prieten O.G. şi am început să verific, la fel ca ieri, rata de creştere a ierbii şi rata de înflorire a pomilor. Având în minte apoftegma lui Candid din finalul scrierii voltairiene cu acelaşi nume m-am apucat puţin de grădinărit. Mi-am amintit de anii copilăriei rurale şi de entuziasmul campaniilor agricole de primăvară ce părea să cuprindă brusc întreaga Vale a lui Stan. Pentru mine, câmpurile lungi şi strâmbe ce trebuiau arate, căpălite etc. erau dătătoare de premature presimţiri ale neantului. De atunci, pe urmele altor mari filosofi şi gânditori ruralizaţi, am virat înspre o poetică eschivă de la muncile câmpului, demne de cântat şi lăudat, dar fără a asuma riscul bătăturilor.

luni, 15 aprilie 2013

Însemnare fugară despre un „Jurnal din vremuri de prigoană. 1937-1944” - de Ioana Manta Cosma

       

Emil Dorian, „Jurnal din vremuri de prigoană. 1937-1944”, Ediție de Marguerite Dorian, cu o prefață de Z. Ornea, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996.


         Emil Dorian surprinde cu intuiție în jurnalul său guvernarea Goga-Cuza. În 1935, Liga Apărării Naţionale Creştine a lui A. C. Cuza se uneşte cu Partidul Agrar Naţional al lui O. Goga, formând o aripă de extremă dreaptă – Partidul Naţional Creştin. Cei doi fuseseră adunaţi de Nichifor Crainic, care devine vice-preşedintele partidului. Atât O. Goga, cât şi A. C. Cuza au avut discuţii cu Hitler, iar Alfred Rosenberg le devine patron spiritual, politic şi financiar.1 Cuza a fost primul politician care i-a adus elogii lui Hitler în parlamentul român, cu trei ani înaintea câştigării alegerilor Partidului Naţional Socialist.2
        Emil Dorian este îndreptățit să se îngrijoreze de guvernarea lui Goga şi să înceapă să scrie un jurnal, cu scopul de a nota cele ce se vor întâmpla. Intuiția şi zvonurile care umblă îi spun că vor urma „vremuri de prigoană”. El îşi pune problema identității (ce sunt evreii în România?) din cauza contextului – situația politică aduce în prim plan existența minorităților şi, mai ales, problema evreiească. Fie că şi-a pus sau nu întrebarea aceasta în legătură cu sine şi cu comunitatea lui, acum este determinat de circumstanțe să se interogheze. Platforma Partidului Naţional-Creştin distingea trei tipuri de grupuri minoritare:
1. Grupurile minoritare loiale statului român (germanii). Membrii acestui grup puteau avea poziţii publice, aşa cum le permitea baza proproţională.
2. Grupurile minoritare ce aparţineau statelor revizioniste (bulgarii şi ungurii, în special). Ei puteau să aibă anumite poziţii publice, să lucreze în comerţ, industrie, profesii liberale, conform principiului proporţiei.
3. Evreii nou-veniţi erau încă sub influenţa străină a evreilor din ţările lor de origine. Ei constituiau, în opinia autorităților, un element ce descuraja progresul ţării. Erau „Numerus Nullus” în serviciile publice şi probabil respinşi în dreptul lor de a lucra. Se cerea, de asemnenea, a se naţionaliza proprietăţile urbane şi rurale ale minorităţilor evreiești.3  

duminică, 7 aprilie 2013

Istoricii II - Restituire de Felician Velimirovici



Stenograma întâlnirii de lucru cu istoricii, de la CC al PCR – 27 mai 1980 (fragmente)
Tovarăşul Nicolae Ceauşescu
Stimaţi tovarăşi,
Acad. Stefan Pascu
Am hotărât la Comitetul Politic să avem o întâlnire cu un grup de istorici, legat de Congresul Internaţional de Istorie ce urmează să aibă loc în august în România, dar aveam în vedere ceva mai înainte să avem o întâlnire legată de elaborarea tratatelor de istorie. Este adevărat că am cam amânat, între timp s-a lucrat, dar probabil după Congres va trebui să revenim şi să discutăm şi aceste probleme. Acum, având în vedere că practic mai sînt două luni şi jumătate până la Congres, am dori să discutăm cum se pregăteşte acest Congres, de către noi, avînd în vedere că are loc în România şi mai cu seamă cum trebuie să abordăm noi unele probleme ce se vor dezbate la Congres şi cum să acţionăm ca rezultatele acestui Congres să contribuie la întărirea colaborării, prieteniei între popoare, la politica de pace, de independenţă naţională, să constituie deci un prilej de apropiere între istorici şi popoare. În acest spirit, am dori să ascultăm pe cei care se ocupă direct; mi se pare că avem un Comitet Naţional şi să începem să ascultăm pe tovarăşii care se ocupă direct, au pregătit o serie de materiale, şi mi se pare că se are în vedere să începem chiar cu preşedintele Comitetului Naţional; să-l ascultăm pe tovarăşul Pascu. Şi, restul, sigur, tovarăşii care doresc să spună cîte ceva.


Tovarăşul Pascu Ştefan
Mult stimate tovarăşe Secretar General,
Mult stimată tovarăşe Elena Ceauşescu,
Permiteţi-mi să vă mulţumesc pentru cinstea şi preţuirea pe care o manifestaţi faţă de domeniul nostru de cercetare, faţă de istoria patriei şi istoria universală, faţă de istoria omenirii în general, pentru ajutorul preţios pe care lucrările Dumneavoastră, opera Dumneavoastră în general, îl oferă istoricilor în orientarea lor justă spre înţelegerea şi rezolvarea tuturor problemelor cardinale ale istoriei poporului romîn şi ale strămoşilor săi din cele mai vechi timpuri şi pînă în contemporaneitatea zilelor noastre.
Vă mulţumim pentru ajutorul pe care partidul îl acordă frontului istoric, cercetării istorice, slujitorilor acestei discipline, acestei ştiinţe şi vă asigurăm, în aceiaşi vreme, că istoricii din Romînia şi-au înţeles şi îşi înţeleg misiunea, rosturile, înţeleg importanţa sa ştiinţifică, importanţa sa educativă, patriotică şi internaţională.
***
Tov. Ştefan Ştefănescu:
Noi, istoricii, ca de altfel întregul nostru popor, sîntem mîndri că politica dusă de Dumneavoastră, timp de 15 ani, a ridicat Romînia pe o culme de prestigiu fără precedent în trecutul poporului nostru.
Realizările româneşti încep să aparţină istoriei, şi istoria contemporană ca disciplină le înregistrează între marile evenimente.
***
Dubla ipostază de militanţi politici şi de oameni de ştiinţă, se armonizează perfect în activitatea de investigaţie a trecutului poporului român.
***
Istoricii români au datoria patriotică şi politică de a ridica istoriografia românească la nivelul prestigiului atins de ţara noastră. În efortul lor, în întreaga lor activitate, ei se călăuzesc după directivele şi indicaţiile Partidului Comunist, ale Dumneavoastră. A devenit deja o tradiţie întîlnirea istoricilor cu Dumneavoastră în ajunul unor mari manifestări ştiinţifice internaţionale.”

miercuri, 3 aprilie 2013

Despre ocupaţia studenţească şi altfel de ocupaţii





Din câte am observat în ultimele zile, destul de multă lume este nedumerită sau chiar revoltată de dezbaterile organizate de studenţii clujeni şi bucureşteni, denumite ocuppy. Ba prin presă, ba pe Facebook, oameni cu fel de fel de ocupaţii, obligaţii şi adeziuni, adesea prea puţin informaţi, emit sentinţe dure, cinice la adresa tinerilor adunaţi prin amfiteatre. Etichetele, decontextualizările şi simplificările toporiste ţin loc, adesea, muncii de documentare. Am avut curiozitatea să trec pragul amfiteatrului ocupat la Cluj. Ba chiar am petrecut o zi întreagă alături de „anarhiştii” clujeni, iar seara am participat activ la dezbaterea organizată. Cei care au avut curiozitatea să petreacă măcar câteva ore acolo sau să privească transmisiunile online ale dezbaterilor (pe privesc.eu) au putut observa câteva lucruri esenţiale legată de această dezlănţuire „anarhisto-comunistă”.
În primul rând, chiar dacă ocuparea în sine ar fi fost operată de către studenţii membri ai asociaţiei „Tinerii mânioşi” sau doar simpatizanţi ai acesteia, la atelierele desfăşurate pe timpul zilei şi la dezbaterile de seara au participat o mulţime de studenţi, masteranzi, doctoranzi, dascăli sau simpli curioşi care n-au nimic de-a face cu mişcarea şi ideile „Tinerilor mânioşi”. Dar, fireşte, când vrei să denigrezi o acţiune sau când ai mintea prea bătucită utilizezi comodele etichete şi simplificări. Or fi aceşti tineri de stânga (atât „Tinerii mânioşi” cât şi ceilalţi participanţi la ocupare), dar comunismul e tare departe de minţile şi gândurile lor. Însă de multe ori, pentru cei angajaţi sau simpatizanţi activi ai unei ideologii, de dreapta sau de stânga, un naţionalist care-şi trăieşte pasiunea patriotică într-o manieră ce frizează incestul, e mai frecventabil decât tinerii animaţi de idealurile protestului. (Nu vreau să intru aici în discuţia protestului de dragul protestului şi a adepţilor acestei forme de „angajare civică” pentru că se găsesc suficiente exemple pe întreg eşichierul politico-religios.)
Pe de altă parte, din modul în care au decurs dezbaterile – dincolo de lipsa de experienţă şi exerciţiu a unor studenţi – s-a putut observa că ideile conservatoare, liberale, etc. nu au lipsit din sală. De la pledoariile pentru admitere la facultate, locuri mai puţine şi performanţă, până la discuţiile legate de conţinuturile unor cursuri care n-au nimic de-a face cu activitatea absolventului angajat (chiar în domeniul de competenţă), se poate sesiza o paletă destul de largă de opţiuni şi argumente. Pe de altă parte, idei precum gratuitatea educaţiei sau o mai largă deschidere a universităţii înspre societate, sunt eronate pentru că sunt de stânga? Despre soliditatea argumentelor şi profunzimea discuţiilor nu e cazul să discut aici. Menţionez doar că o cauză pentru eventualele minusuri ale discuţiilor şi argumentărilor ţine şi de absenţa unei tradiţii a dezbaterilor şi a implicării directe a studenţilor în lumea universitară napocensă. Că unii studenţi au comunicat defectuos cu mass-media sau au părut confuzi, ţine şi de apetenţa pentru spectacol şi execuţie a unor moderatori. Pe de altă parte, nu toţi au dezinvoltura analiştilor politici priponiţi de studiourile diverselor televiziuni sau a stimabilelor personaje ce populează show-urile păcătoase care-i fericesc pe români.
Mi-ar plăcea să văd mai multă lume revoltată şi critică şi faţă de altfel de ocupări şi ocupaţii. Avem un premier plagiator (apropos, fan declarat al killer-ului revoluţionar Che Guevarra) care pare mai preocupat de îngroparea plagiatului său (bineînţeles, prin interpuşi) decât de chestiunile socio-economice. Avem un domn care se ocupă cu Educaţia, campion la doctorat viteză (1 an), aviz doctoranzilor POSDRU puturoşi şi setoşi de amânări şi tergiversări!!. La Cotroceni locul e ocupat de un domn care munceşte mai multe ore decât dascălii din această ţară. Avem o tagmă bine remunerată de stat care se ocupă cu filarea şi intimidarea cetăţenilor, printre care şi a studenţilor periculoşi prin gesturile lor de protest şi prin ciriticile la adresa abuzurilor. Asta la nivel macro. Dar să revenim la ocolul nostru, mai precis, în lumea academică. Avem Institute de Cercetare – ale Academiei, ale Universităţilor, etc – ocupate, de multe ori, de propagandişti şi incompetenţi sau de universitari care ocupă 3-4 posturi în timp ce tineretul studios depune CV-uri la mall-uri, sapă şanţuri sau face taximetrie. Unele funcţii de reprezentare a studenţimii sunt ocupate de personaje a căror domnie matusalemică este răsplătită, în virtutea relaţiilor de vasalitate, de însoţirea seniorului în toate cruciadele pe care le întreprinde, de la universitate la MAE şi mai apoi ICR (însoţire care-i dă dreptul la pradă şi ciubucuri, după cum ştim din studierea cruciadelor medievale). Şi aceasta fără a întâmpina dificultăţi în prelungirea constantă a studiilor doctorale. Avem oameni, dascăli şi studenţi deopotrivă, care se ocupă cu intoxicarea colegilor, cu lansarea de zvonuri şi cu sforăria pe granturi şi posdocuri.
Dar acestea nu sunt lucruri serioase şi importante. Problema e că sunt câţiva studenţi recalcitranţi şi plătiţi (nu la fel de bine ca cei care ocupă alte funcţii şi spaţii, mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi) care dezbat şi cer diferite chestii. Zilele trecute, în drum spre BCU, un coleg îmi povestea despre perioada petrecută în mobilitate la Viena şi despre ocuparea mai multor universităţi de către studenţi, preţ de câteva luni. Două aspecte l-au surprins pe el: pe de o parte, aparenta miză mică a revendicărilor gen – mai multe xeroxuri pentru studenţi, gratuitate la xeroxarea cursurilor etc. Pe de altă parte, îl surprindea aparenta normalitate. Lucrurile mergeau înainte, poliţia nu legitima studenţii în Universitate, profesorii îşi ţineau cursurile în alte săli decât în cele ocupate (şi din care au fost scoşi afară de studenţi), pancartele erau prezente peste tot, pe holuri, în săli, la geamuri etc. Şi asta în Austria, referinţă a disciplinei şi seriozităţii, nu?
Cineva (nu mai ţin minte cine) folosea cu ceva timp în urmă expresia „încremenirea în proiect” pentru a defini situaţia societăţii autohtone într-o anumită vreme. Cred că se poate vorbi de „îmbătrânirea în proiect”. Şi am mai multe argumente pentru asta. Întâi, fără a fi un adept al misticii tinereţii şi a vedea în intinerire o soluţie, nu pot să nu observ media ridicată a vârstei celor care se ocupă cu multe din treburile lumii academice. Apoi, unii din cei care au frâiele mizează pe continuarea exodului în afară a creierelor şi mâinii de lucru pentru a rezolva problemele interne ale României. Cum? Păi, cei care muncesc să injecteze euroi în economia ţării, iar cei pregătiţi să-şi caute o soartă pe undeva (oricum se descurcă) pentru ca relaţiile de vasalitate şi reflexele de obedienţă să poată fi cultivate în continuare în ţărişoara carpatină, spre păstrarea status-quo-ului şi a „normalităţii”. Prea multe creiere cu o cotă ridicată de funcţionare şi dublate de spirit critic şi aversiune faţă de obedienţă, încurcă iţele şi socotelile. Un al treilea argument legat de „îmbătrânirea în proiect” ţine de extinderea unui temperament de „pensionar” la o mare parte a lumii, indiferent de vârstă. Acest tip de temperament se traduce prin atitudinile de mustrare şi apel la disciplină şi cuminţenie care aduc aminte de pensionarii plictisiţi ce instaurau ordinea şi liniştea în curţile interioare ale blocurilor (uneori prin confiscarea mingii copiilor gălăgioşi sau ameninţîndui că cheamă miliţianu’)


Clio în perfuzii: istorici contaminaţi de boli istorice - de Profesorul Fellini (Ab Nam Fellinakis)


Patron spiritual al cercetării istorice
Mulţi dintre cititorii noştri şi ai distinsei publicaţii „Bouvard et Pécuchet” Medical Review sunt înclinaţi să creadă că istoricii sunt printre puţinele categorii profesionale imune la bolile istorice, ei fiind văzuţi ca şi purtători ai harismei vindecării. Probabil că într-o oarecare măsură este şi vina noastră, a modului în care am făcut cunoscute activitatea Institutului Clinic „Bouvard et Pécuchet” şi mai ales a molimelor şi flagelurilor de tip istoric cuibărite în rândul multora dintre semenii noştri. De aceea, la recomandarea domnilor Jaques Le Groff (istoric faimos şi terapeut de vârf al Clinicii noastre) şi Alexandru Bagdosar (medic specialist în intoxicări, dezinformări şi falsificări) aducem aceste lămuriri legate de ravagiile pe care bolile istorice le-au provocat şi le provoacă în rândul istoricilor şi, mai ales, despre rolul major jucat de către istorici în propagarea diverselor epidemii şi infecţii. Cum ar spune domnul Socrate, dacă ar mai fi printre noi, adesea chiar cel care vindecă/are misiunea de a însănătoşi pe ceilalţi, este bolnav sau este chiar sursa infecţiei.
Ca purtători de microbi, istoricii au jucat un rol major în marea epidemie de Ceauşită bubonică, denumită de către cronicari Ceauşita Neagră, când în urma unei mutaţii ideologice în tulpina puternicului virus al gripei uresesiste (stalinita aviară) a pătruns un bacil autohton (legionis natione fanaticus) generând o gripă istorico-porcină (între timp termenul de gripă porcină şi-a pierdut sensul iniţial, de boală a caracterului, ajungând să definească o afecţiune cardio-respiratorie) care s-a răspândit rapid în toate straturile populaţiei. În acest context, cele mai multe institute de istorie (şi nu numai), precum Institutul de Istorie a Partidului Comunist, au fost adevărate focare de infecţie contaminând aerul (în sensul că lucrările de respiraţie europeană sau pur şi simplu de bun-simţ, întâmpinau dificultăţi majore la editare şi publicare) şi minţile multor generaţii. Mulţi istorici şi cercetători au fost infectaţi de această gripă porcino-istorică, cazuri precum Vlad Georgescu, Şerban Papacostea sau Pompiliu Teodor fiind destul de rare. E drept că boala s-a manifestat în grade diferite, de la pacient la pacient, mulţi tăinuindu-şi suferinţa şi evitând pe cât posibil să infecteze pe alţii. Ba chiar unii, deşi atinşi de morbul ceauşitei, strecurau tratamente alternative celor cu care intrau în contact, din dorinţa de a le întări sistemul imunitar sau de a le ameliora starea psiho-istorică. Dar nu despre cei care au rezistat infecţiei, sau despre cei care au suferit discret şi onest dorim să vorbim aici, ci despre marii purtători de microbi.

Comentarii

Translate this blog