vineri, 22 iunie 2012

“Hall of fame” sau fundătura cu 2 evrei, un maistru CTC şi ceva intelectuali - de Jan M.



     Niciodată nu m-am simţit mai bine, ca acum, pe fundătura dăruită  providenţial,  mie şi familiei mele,  în toamna anului 2001. Poate pentru că încep să descopăr  lucruri pe care doar într-o anumită stare sufletescă  le pot sesiza. Sunt mai atent la detaliile care dau, de fapt, consistenţă vieţii. Remarc situaţii, asociez fapte care altădată  m-ar fi lăsat  indiferent. Nimic nu mi se mai  pare întâmplător în desfăşurătorul  nostru cotidian, atent programat şi cu iubire dăruit  în speranţa înţelepţirii  şi desăvârşirii fiecăruia dintre noi.
  Aşa  a fost şi cu descălecarea noastră, într-un fel forţată, pe această străduţă  deschisă doar la unul din capete. Izul provincial  emanat  timid de aici contravine  pretenţiilor  cosmopolite ale renumitei  urbe natale. Discreta mea fundătură!. Ar trece chiar neobservată dacă  nu ţi-ar atrage atenţia, e adevărat  puţin cam inedit,  magazinul   de pompe funebre “La Ivan”, de pe colţ. Pe  gardul dinspre strada principală care leagă centrul oraşului de Bariera Brăilei,  te îmbie la cumpărături un capac de coşciug frumos lustruit şi bine fixat cu  sârmă de Buzău. Cinismul comercial al patronului  se dezlănţuie, însă, pe uşa de lemn de culoarea cerului  a depozitului de sicrie  de pe  fundătură. Printre busturile de îngeraşi zglobii  pictaţi cu migala  artistului naiv  este inscripţionat  mesajul  pragmatico-liric: « Sănătate şi voie bună! Servicii complete, sunaţi la sonerie non-stop ». Când nu are  clienţi, maşina mortuară, adaptată pentru situaţii speciale de trafic, îşi odihneşte bujiile în faţa instituţiei. Lugubra  poziţionare a acestor  indispensabile servicii previzionează o mult  căutată linişte  adulmecată încă de pe aici, de pe micuţa noastră fundătură.

luni, 18 iunie 2012

Recomandare jazzofilă: Wayne Shorter Quartet - Beyond the Sound Barrier

Nu știu câți dintre voi sunt la curent cu activitatea recentă a lui Wayne Shorter. Eu unul trebuie să recunosc că, până nu demult, nu prea știam nimic. După productiva perioadă a anilor '60, în care este membru al celui de-al doilea quintet al lui Miles Davis, sau în care cariera solo are rezultate notabile precum Speak No Evil, sau cea a anilor '70 - '80, în care pune bazele formației Weather Report, Wayne Shorter dispare, cu unele excepții, din prim planul scenei de jazz. Însă, la începutul anilor 2000, reușește să strângă în jurul său un grup de muzicieni tineri cu care formează Wayne Shorter Quartet: pe Danilo Perez la pian, John Patitucci la bas și Brian Blade la tobe. În această, componență grupul activează și astăzi, iar Beyond the Sound Barrier este al treilea album al grupului, înregistrat în anul 2005.

Alt lucru pe care nu îl știam este că Wayne Shorter are deja o vârstă înaintată (79 de ani), la care nu cred că se mai așteaptă cineva să-l vadă înregistrând sau mergând în turnee. În orice caz, la vârsta asta, conform unei prejudecăți de-a mele, cel mai bun lucru pe care îl poate face e să susțină concerte cu repertoriul care l-a consacrat în anii '60-'80. Și nici măcar nu e condamnabil lucrul acesta. La 70 de ani trecuți, nimeni nu mai așteaptă de la tine aceeași energie și efervescență creatoare ca în tinerețe. Se pare însă că Wayne Shorter mai are încă resurse (și încă ce resurse!) pentru a a face lumină pe cărări prea puțin bătătorite. Apogeul anilor trecuți nu este muzeificat, ci sintetizat și pus la baza extinderii limbajului său muzical.

Breaking knews: O primă propunere a Senatului pentru jilţul ICR






Cu ajutorul pilelor şi al unor cunoştiinţe bine poziţionate în establishmentul politic am reuşit să descoperim o primă nominalizare a Comisiei pentru Cultură a Senatului pentru mult râvnitul jilţ de la ICR. La propunerea doamnei senator Olguţa Vasilescu, încă membră a comisiei, s-a optat pentru un „personaj literar important”. Cum Emil Cioran, deşi important, nu poate fi luat în calcul din cauza declaraţiilor defăimătoare făcute la adresa poporului român, s-au căutat alte personaje. În cele ce urmează redăm textul propunerii înaintate Comisiei pentru Cultură a Senatului, scris în grabă pe treptele Senatului:
 „România se află într-o gravă criză culturală şi identitară fără precedent. Cultura românească şi identitatea naţională sunt chinuite de demonul globalizării şi al cosmopolitismului riscând să ne pierdem locul fruntaş între popoarele lumii. Trebuie făcut ceva. Trebuie să aducem cultura românească la calea cea dreaptă, să fim uniţi în primul rând deci să cântăm toţi într-un cor, într-un taraf mare ca cele de la Tezaur folcloric.

vineri, 15 iunie 2012

Vreau să mor perfect sănătos - de Ion Tataioanei




            Vecinul meu de pat  din salonul  2 al secţiei de oncologie  se tot chinuie  de ieri  să-mi termine o întâmplare din copilăria sa petrecuta  pe malul Dunării, la Maliuc. Vocea stinsă îi trădează  slăbiciunea avansată iar  ochii întredeschişi  habotnicia  cu care ţine să-şi termine  povestirea. Pierdusem, oricum, firul  comentariului şi priveam  absent  curgerea picăturii chinezeşti din perfuzia  agăţată  stingher într-un cui bătut  în grabă  în rama tabloului de deasupra patului meu.
            Reţinusem doar că nu regreta  nimic, în afară de chinul provocat  Floricăi. Tare a mai chinuit-o! De Rica nu-i pare rău, că-i mânca peştii. În rest şi-a făcut doar datoria. A muncit toată viaţa la  cherhana. Cam 20 de ani. Şi, până să-i descopere boala asta nenorocită, a fost fidel doar femeilor, sticlei de votkă şi  peştilor. Dumnezeu, se pare, i-a fost alături tot timpul. Dar şi el a fost omenos. Mai puţin cu Florica. A chinuit-o cumplit când a  vrut să se razbune pe Rica. De aici, credea el, i se trage şi suferinţa. Dumnezeu nu l-a iertat pentru asta.
             Usa  salonului  se  deschide  zgomotos făcând posibil  rondul  de rutină al asistentei  de gardă. Urmeaza ironica întrebare şablon  “Totul este în regulă? “ şi  uşa  revine la stadiul anterior, închizând un mic univers concentraţionar în care se nasc adevăratele meditaţii existenţiale.

marți, 12 iunie 2012

Interviuri bonţidene V - prof.univ. dr. Ioana Bot:"Pe axa dintre haos şi cosmos, criticul literar este pe-acolo pe unde se face ordine." - de Ioana Manta Cosma


Ioana Manta-Cosma: Să presupunem un muzeu imaginar care ar reconstitui istoria personală. Ce exponate, ce obiecte reprezentative am găsi în muzeul Ioana Bot?
Ioana Bot: Biblioteca personală, colecţia de pietre şi de scoici, primul meu computer Macintosh Classic II, discurile de vinil ruseşti, cu muzică simfonică, din colecţia părinţilor, biroul primit de la bunicul, crestele copacilor cimitirului clujean, văzute de la fereastra mea, jucăriile copilăriei mele. Dar eu aş construi nu un muzeu de obiecte, ci unul de spaţii, de locuri, de sunete şi de miresme ale acestora, prin care am trecut şi care mi-au rămas în memorie.

I. M-C:  O încăpere a muzeului prezintă în exclusivitate istoria criticului literar Ioana Bot, cu principalele etape ale formării profesionale. Ce cărţi şi ce autori aţi expune în acest sector?

vineri, 8 iunie 2012

Oare ce mai face doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu? - de Valentin Trifescu




De câteva zile, nemaiputând de atâta bine după ce a intrat bursa POSDRU de acum 4 luni, mi-am pierdul vremea pe la terasele strasburgheze uitându-mă după franţuzoaicele astea urâte, care nici dragoste nu mai vor să facă. Abia acum l-am înţeles, în sfârşit, pe bunul meu prieten alsacian Raoul Weiss – devenit între timp un „aiatolah al transilvanismului radical şi managerul ceteraşilor de la Palatka Gypsy Band” –, care fugise acum câţiva ani din Franţa cu primul auto-stop, pentru că auzise el, pe la catedra de ungureşte de la École Normale Supérieure, că ţărancele noastre din Transilvania încă mai ştiu să facă ciorba bună. Tot în zilele acestea de lălăială burghezească mi-am amintit cu nostalgie de succesul din tinereţe – când încă mai eram valabil pe piaţă – de la celebra conferinţă naţională a studenţilor de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Cu acea ocazie am remarcat-o şi pe doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu care, pe lângă acreala şi morga cu care s-a consacrat în lumea academică şi studenţească (oricum, atunci era pe cai mari, fiind ceva ştab pe la Universitate), a fost singura care nu a apreciat superba mea comunicare deschizătoare de nebănuite căi de cercetare în istoriografia mioritică. Deşi recunosc că nu ştiam pe atunci cine este, nici după vorbă, nici după port şi nici după operă, doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu m-a întrebat cum mă raportez la Sorin Mitu? Evident că a fost o întrebare la persoana a II-a singular, pentru că vorba aia, studentul trebuie să mai crească pentru a fi vuvuit. Sincer să fiu, nici acum nu ştiu ce a vrut distinsa doamnă să demonstreze cu această întrebare. Oricum, interesant este că nici după câteva săptămâni, profesorul Ovidiu Ghitta, decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din Cluj, a întrebat-o pe doamna conf. univ. dr. Laura Stanciu cum se raportează la scrierile unor autori ca: C. Ghişa, D. Marga, P. Teodor, N. Bocşan, K. Hitchins şi mulţi alţii[1].

miercuri, 6 iunie 2012

György Ligeti – Lontano


Poate vă este cunoscut acest compozitor datorită colaborării sale cu Stanley Kubrik la filme precum 2001: A Space Odissey, The Shining sau Eyes Wide Shut. Cu sau fără de cunoștința lui Ligeti, cu siguranță muzica acestuia a rămas imprimată pe ,,retina” celui care a vizionat filmele regizorului american.
György Ligeti (1923-2006), compozitor  născut în Transilvania într-o familie de evrei maghiarizați, supraviețuiește unui lagăr de concentrare în Ungaria și ajunge în Germania postbelică unde va fi asimilat de valul avangardist al anilor ’60 în care se remarcă cu Apparitions pentru orchestră, lucrare ce îl va propulsa printre cei mai experimentaliști compozitori ai secolului XX.  Lontano pentru orchestră apare în 1967 în urma unui comision pentru festivalul de la  Donaueschigen și, contrar tendinței în care se scria muzica la acea vreme (Stokhausen, Boulez, L. Nono), Ligeti face o reîntoarcere la limbajul tonal însă nu unul convențional.
Gesturi mari, largi, de o semitransparență pe alocuri, se articulează în Lontano, tehnica „împletirii” prin intersectarea și suprapunerea sonorităților timbrale ale corzilor și suflătorilor (nefiind vorba de o melodicitate), creînd o iluzie a depărtării. Sub impresia statică pe care o degajă prin tentaculele sonore ce le întinde continuu, magia îi reușește permutând constant (și chiar rapid) combinațiile instrumentale într-o neîntreruptă curgere pe axa orizontală a timpului. Aspectul de țesătură îl configurează culorile timbrale care țâșnesc de pe o meticulos gândită înălțime, sclipesc cu o precisă dinamică indicată și se ascultă una pe cealaltă într-o mișcare aproape atemporală. Metrica reiese tocmai din aceste împletiri sonore, piesa neavând un puls regulat pe care să îl percepem ca tempo. Ascultând piesa ai senzația că muzica se întâmplă undeva în spatele cortinei diafane, iar tu nu vezi decât umbre, contururi șterse, amintiri ale unor gesturi voluptoase.
Însuși compozitorul își numește cele două elemente (corespondente coordonatelor de verticalitate și orizontalitate) integrante în derularea lucrării, ,,clocks and clouds”. Timp de 11 minute suntem purtați ca printr-o nebuloasă într-o iluzie a depărtării în care timpul este suspendat. 

Otilia C.

marți, 5 iunie 2012

drd. Stelian Gomboş şi a VIII-a poruncă! - de prof. univ. drd. Ab Nam Fellinakis


În seria de smerite însemnări şi începuturi într-ale lăudatului condeierilor contemporani misterios de prolifici şi mânuitori feroce ai limbii de lemn pios-patriotarde, ne aplecăm plini de veneraţie şi invidie asupra voluminoasei opere a publicistului Stelian Gomboş, consilier de stat la ministerul Culturii si Cultelor.
Pe căldura asta daimonul aducător de inspiraţie m-a cam lăsat baltă aşa că m-am văzut nevoit să improvizez pentru a putea ridica nişte osanale cât de cât apropiate de înalta ţinută  şi notorietate a personalităţii vizate. Pentru a avea un început viguros şi plin de miez am împrumutat primul fragment dintr-o recenzie a multilateralului autor, pe care l-am adaptat.
“Iată că de doi ani încoace, adică de la întemeierea acestui blog cultural, ne străduim să ne cinstim şi să ne omagiem eroii istoriei sau martirii condeiului precum şi personalităţile marcante, universale şi naţionale, care au amprentat istoria, veacurile şi locurile cu activitatea, cu viaţa şi cu învăţăturile ori scrierile lor mult folositoare!…"(domnul Gomboş foloseşte aceeaşi introducere în 9 texte - atât am inventariat eu pe net - fapt ce m-a determinat să o copiez, cât de cât). Am parcurs zilele acestea, ca într-un itinerar şi pelerinaj vânătoresc, o serie de recenzii şi articole semnate de domnul drd. Stelian Gomboş, tânăr teolog şi publicist constant a numeroase publicaţii online şi un numai. Recunoaştem, cu obrazul gros şi roşu de ruşine, că până mai ieri nu aveam habar de existenţa acestui sclipitor mesager în cârca căruia s-au bulucit talanţii (despre inflaţia talanţilor am aflat de la un predecesor al meu într-ale lăudatului şi ridicatului de osanale vezi aici!). Am aflat despre vârtoasa sa activitate online prin intermediului Facebook-ului, creaţie inginerească occidentală atât de dragă Neamului Românesc. Din cont în cont circula o postare (http://paulsiladi.wordpress.com/2012/05/27/smerite-incercari-si-inceputuri-intr-ale-plagiatului/)cu iz defăimător la adresa dlui drd.Stelian Gomboş, ce susţinea fără neruşinare că preacuviosul utilizator de internet ar fi încălcat a 8-a poruncă.

luni, 4 iunie 2012

Recomandare jazzofilă: Sonny Rollins - Saxophone Colossus

De obicei, recomandările de jazz de pe paginile acestui blog nu au ca subiect albume „clasice”. Asta pentru că am plecat de la premisa că cititorii noștri au parcurs cu siguranță momentele esențiale ale evoluției acestei muzici. Așa că am preferat ineditul, albume mai puțin celebre, dar pline de substanță. Dar, în ultima perioadă am re-ascultat muzica lui Sonny Rollins din anul 1956, imprimată pe discul Saxophone Colossus. Iar muzica mi s-a părut atât de bine construită încât nu m-am putut abține să nu spun câteva cuvinte despre ea.

Saxophone Collosus reprezintă una dintre cele mai importante realizări din cariera, în plină desfășurare și astăzi, a lui Sonny Rollins. Mijlocul anilor '50 este una din perioadele de vârf pentru saxofonist (în precedentul album, Tenor Madness, Rollins îl avea ca partener de dialog pe John Coltrane, pentru care Rollins reprezenta la acea dată probabil singurul „adversar” redutabil).

Victor Neumann, Tentația lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est, Polirom, 2006 - de Otilia Constantiniu



Distinsă cu premiul ,,A. D. Xenopol” al Academiei Române, cartea lui Victor Neumann este varianta comprimată a tezei sale de doctorat ce scrutează atent fizionomia plurală a culturilor și ideilor politice din Europa Centrală și de Sud-Est în trecerea dinspre evul mijlociu spre modernitate. Pornind cu intenția de a găsi structurile culturale dominante, coordonata constantă pe care Neumann o schițează este cea a interferențelor, a comunicării, a schimburilor dintre cele două arii culturale la est de Viena. Firul roșu ce străbate de la bun început lucrarea urmărește ideea unității culturale europene ce iradiază din centrele culturale care aparțin zonelor geografice amintite, unitate ce corespunde continentului văzut ca un singur organism spiritual. O istorie a culturii, a mentalităților și ideilor politice într-o epocă de transformare, de modernizare, cartea se intenționează a fi ,,o replică indirectă la tendințele de interpretare monoculturalistă, respectiv etno-diferențialistă profesate de istoricii-ideologi ai secolului al XIX-lea și XX.” Fără a-i estompa specificul fiecărei națiuni, devenirea spirituală a omului european în viziunea lui Neumann este plasată în traiectoria unui ideal universalist și extratemporal.

Lucrarea este structurată pe șase capitole ce delimitează factorii ce au contribuit la transformarea culturală, cum s-au întrepătruns și amalgamat ideile, curentele; cum au generat ele crize ale conștiinței în etapa de tranziție spre modernitate și cum au fost emise – receptate acestea în jumătatea de răsărit a Europei. Este parcursul devenirii lui homo europaeus în plin secol al Luminilor. De altfel, autorul pornește într-o reevaluare a dimensiunilor gândirii moderne având o viziune clară asupra devenirii istorice, căutând să traseze coordonate de comunicare între Orient și Occident.
Perspectiva universalistă a lui Neumann îi determină o atentă și detaliată cercetare a relațiilor culturale și politice ale Europei Centrale și de Sud-Est, scopul fiind acela de a dezvălui imaginea clară a umanității în divesele etape ale existenței sale. Pe urmele adânc imprimate în istoriografia europeană lăsate de Fernand Braudel, Paul Zumthor, Jakob Burckhardt ș. a. dar și cu consistente contribuții din sfera românească prin P. P. Negulescu, N. Iorga sau V. Papacostea, Victor Neumann invită la analiza diverselor caractere culturale ce iradiază din cele două arii de civilizație, apelând la utile analogii și paralelisme ce converg toate spre o istorie a ideilor moderne în Europa Centrală și de Sud-Est.

O influență puternică în etapa de tranziție de la medieval la modern l-a avut ecoul Renașterii în cele două spații europene. Repunerea în discuție a simbolurilor creștine și iudaice, a ideilor platonice și aristotelice, a problemelor ce frământă religia și filosofia al căror reprezentatnt a fost Toma d’Aquino, a însemnat aprinderea unor fitile ce aveau să declanșeze o schimbare de perspectivă a societății secolelor XIV-XVI, umanismul renascentist având să provoace saltul spre evul modern. Cultura Renascentistă, ce a transformat Antichitatea în conformitate cu gândurile și sentimentele omului în plină criză a conștiinței, îmbrățișa arta, metoda științifică, critică, opunându-se clerului și vechilor precepte dogmatice, restabilind textul original al Bibliei pe care predicatorii Reformei urmau să îl slujească. Studiul asupra transformărilor survenite în Secolul Luminilor relevă mișcarea de idei a cărei geneză și amploare observabilă la scara Europei e inițiată de un grup de intelectuali raționali ce provin în mare parte din ambientul religios, fie că sunt ei pastori protestanți, episcopi anglicani, profesori lutherani sau laici. Noile valori culturale europene aveau să circule prin intermediul cărții, Europa Centro-Răsăriteană și cea Sud-Orientală putând dialoga întâi de toate prin prisma lui homo religiosus.
Mutațiile ideilor pornesc din interiorul religiei, în acest sens autorul face apel la exemple din literatura mistică ce au determinat o viață intens religioasă în Evul Mediu, amintind contribuția mișcării religioase creștino-ebraice din spațiul sud-estic european. Trecerea spre modernitate sub influența Iluminismului va desprinde lumea ortodoxă de misticismul european, dar tot o gândire religioasă, însă rațională, stă sub semnul comunicării între Orient și Occident. Contactele și dialogurile Orient-Occident oferă o imagine a geografiei culturale europene în care aspirațiile occidentalilor spre modernitate se regăseau și la greci, sârbi, bulgari, croați, români, slovaci, cehi, polonezi, maghiari, sloveni. În procesul renașterii Sud-Est europene, filosofia politică a Europei renascentist-iluministe, neavând multe în comun cu o cultură bizantină de tip tradițional, de cele mai multe ori cărturarii care înfuntau mediile conservatoare și îndrăzneau să își exprime opiniile raționale cu privire la societate, cădeau victime numeroaselor conflicte de idei. Prin intermediul epistolelor unui Nicolaus Olahus gândirea marelui erudit parcurge un lung traseu purtat între Bruxelles, Louvain, Besasnçon, Madrid, Milano, Vatican, Bratislava, Tîrnava, Viena, Buda. Croația își face cunoscute în Occident ideile majore de reformă prin stăruința lui Matija Vlaćić Ilirik iar grecii au și ei un cuvânt de spus în geneza Iluminismului atît în centrul cît și în sud-estul Europei. ,,Zona” de graniță, precum o numește V. Neumann, străbate regiunile Ungariei, Transilvaniei, Dalmația și Banatul putând fi considerate punctele cele mai acute de convergentă ale gândirii central-răsăritene.
Modificările religioase datorate Reformei și apoi Contrareformei au declanșat o adevărată criză, un aport în aceasta constituindu-l și unirea Greco-Catolică. Însă nu doar crize surprinde Neumann în valurile culturale ce interferează, ci și lumini, precum efectele modernizatoare ale sistemului de învățământ și tendințele cărturarilor acestor ținuturi de autodepășire a limitelor și de integrare în circuitul cultural al continentului. Țările din sfera sud-estică europeană sunt surprinse într-o nouă direcție de afirmare a personalității popoarelor odată cu unirea bisericilor. De altfel, calvinismului îi sunt datorate ideile moderne vehiculate în colegii, guvernare și legislație, idei ce declanșează și nemulțumiri în rândul ortodocșilor (din Transilvania de exemplu). În demersul său, Neumann își susține viziunea asupra omului european făcându-le radiografia culturală câtorva personalități de anvergură europeană, cum sunt Teofil Corydaleu, Dimitrie Cantemir sau Constantin Cantacuzino, figuri care au dat greutate polului oriental al Europei secolelor XVII-XVIII. În personalitățile celor trei se găsesc atât trăsături orientale (filosofia grecească și civilizația turcă) cât și apusene, prin care contribuie la emanciparea Moldovei, Valahiei și a zonei Balcanice, fie în chip pedagogic, cum se întâmpla la Corydaleu, fie politic la Cantemir și Cantacuzino. Prin pledoaria spre un dialog Est-Vest, demersurile modernizatoare înfăptuite de capetele luminate determină omul din centrul și sud-estul Europei să se elibereze parțial de sub tutela marelui imperiu al religiei, făcând loc culturii.

O altă coordonată pe care autorul își construiește perspectiva istorică este redată prin prisma influenței unei „diaspore generatoare de convergențe” în cultura europeană, și anume iudaismul (comunitatea iudaică). Contribuția comunităților evreiești în marile discontinuități ale istoriei europene este semnalată ca fiind una de mare importanță. Procesul dezvoltării sistemului economic de tip capitalist nu poate fi conceput excluzând comercianții și bancherii evrei, iar aceștia, la rândul lor, aflați într-o neîntreruptă conviețuire cu popoarele balcanice, au ajutat la deschiderea căilor de comunicare materială și spirituală între vestul și estul europen. Evreii din Est contribuie la crearea unor culoáre de transmitere a informațiilor, a ideilor și experimentelor științifice, cartea ebraică și limba ebraică (cultura, religia și istoria lui Israel) fiind obiect de studiu pentru mulți intelectuali ai timpului. Pe seama evreilor se pune nu doar comunicarea ideilor ci și generearea lor, fiind atât un purtător cât și un emițător al perceptelor fundamentale ale gândirii universale la întretăierea valurilor culturale. Prin ochii unui Moses Mendelssohn se evidențiază singularitatea poporului evreu ca fiind cel care rezumă intrarea în alteritate spre a o înțelege și a o recupera pentru sine, caracteristică a mentalității religioase iudaice.

V. Neumann aprofundează situația politică și aceea a mentalităților, insistând asupra capitalelor culturale din Europa Centrală ( Viena, Roma, Göttingen sau Lwow) precum și a celor din Boemia, Serbia, Bulgaria, Transilvania, Banat, Slovacia și Ungaria, și conturează mediul ce a stimulat gândirea Luminilor și cum a evoluat ideea de națiune sau transformările conștiinței imediat după reforma religioasă din secolul XVII. Printr-o abordare comparativă a regiunilor ce conțin atît valori central europene cât și sud-est europene, volumul urmărește să redea contextul istoric în care marile concepte iluministe manifestate în planul ideilor politice se datorează atât sistemelor politice regionale cât și nivelului cultural de înțelegere a lucrurilor.  Autorul sesizează, prin abordarea numeroaselor scrieri create sub influența evenimentelor care străbat secolele XVII-XVIII, impulsul european resimțit la români ca și la celelate comunități din sud-estul Europei, sârbi, greci, bulgari, macedoneni, impuls ce a generat o tendință de atașare a culturii sud-estice la cea a Occidentului. Un alt palier pe care fucționează comunicarea Vest-Est este evidențiat ca fiind unul orientat spre cultură, în care reforma filosofică în educație stabilește noi forme sociale și politice ale umanității. În receptarea ideilor iluministe, vocea lui Herder se face simțită în cercurile intelectualității croate, sârbe sau grecești, în contextul „Risorgimento”-ului din spațiul românesc, unde asistăm la momentul nașterii unui limbaj politic.

Ceea ce constituie un centru de greutate al ideii de europenitate pe care o analizează Neumann în acest studiu, este o masă de date bibliotematice pe care atât de sugestiv le numește ,,coridoare culturale”. Cele mai insemnate biblioteci publice și particulare ale Transilvaniei, Banatului, Ungariei și Serbiei sunt privite ca o componentă majoră a culturii popoarelor, prin intermediul cărora se poate identifica sistemul de legături cu Europa Centrală și interferențele datorate cărții. Bibliotecile sunt capsulele noastre de teleportare în timp pentru a revedea istoria unui secol sau momentul nașterii unor idei, iar Neumann alocă un spațiu considerabil pentru cărțile și oamenii de cultură din zona est-centrală europeană ca participante la viața culturală și la mișcarea ideilor politice de pe continent. Colecțiile de carte precum cea a nobilului Teleki Sámuel la Târgu-Mureș, a fondului de carte de la Sibiu aflat în posesia lui Sámuel von Brukenthal sau colecția episcopului romano-catolic Batthyány Ignác din Alba-Iulia, sunt semnalate ca adevărate lăcașuri de efervescență spirituală unde apar noi posibilități de schimbare a structurilor mentale, apreciate de intelectualul secolului XVIII. El este acel homo novus prins în procesul emancipării, cel care se implică în viața culturală și politică, cel căruia soluțiile, semnele și reprezentările devin europene, iar în împlinirea acestui ideal cel mai important factor rămâne cartea. Cartea este cea care schimbă direcția și luminează pașii tânărului homo novus educat la colegiile Transilvaniei, cel care devine conștient de utilitatea contactului cu universitățile Europei și pornește pe coridoarele bibliotecilor din Occident.
            Trăim într-o lume care nu poate fi înțeleasă fără comunicare, fără un continuu dialog, o lume a schimbului de opinii cu privire la tot ce ne înconjoară și ne frământă. Cartea lui Victor Neumann surprinde momentul unei nașteri, a nașterii omului modern, a noului om european care vede lumina la răscrucea vremurilor, între Renaștere și Iluminism. Cunoașterea acestui om nou o face prin înțelegera orizontului său transcontinental, a drumurilor parcurse de-a lungul și de-a latul acestui organism unitar și a punților de înțelegere pe care le deschide între Vest și Est. Viziunea universalistă este intenționată întocmai astfel pentru cunoașterea și înțelegerea lui homo europaeus, punctul de observare al lui Victor Neumann nefiind localizat la un pol sau altul, ci unul în permanentă mișcare, interacționând, purtând un dialog prin intermediul cărții, putînd fi găsit pe unul din culoarele culturii europene.  
            Pe aceste culoáre ale culturii pornim și noi, tentați, purtați de aroma timpurilor și conduși de aceeași poftă de cunoaștere cu care este îmbrăcat căutătorul. Închei în aceeași notă a autorului, undeva dintr-un raft al culoarului al cărui capăt nu îl zăresc și nu știu unde se termină dar în căutarea căruia nu mă opresc. 

vineri, 1 iunie 2012

Constituirea şi activitatea Securităţii în primii ani ai dictaturii comuniste din România - Felician Velimirovici


Instituţia care a exercitat teroarea în România pe parcursul anilor lui Gheorghiu-Dej şi apoi Nicolae Ceauşescu în scopul apărării dictaturii comuniste, şi nu  a statului sau a naţiunii, cum ar fi trebuit s-o facă în condiţii normale, a fost Securitatea, sub feluritele ei denumiri. Însă dictatura celor doi nu prea a avut de-a face cu normalitatea: pe parcursul perioadei interbelice Partidul Comunist din România n-a jucat niciodată vreun rol semnificativ în politica românească[1], el identificându-se cu interesele străinilor sau ale minorităţilor naţionale[2], în timp ce afilierea sa la Comintern nu a făcut decât să-i spulbere orice şansă de a însemna ceva în plan politic.[3] De asemenea, rolul său marginal este demonstrat şi de numărul membrilor săi, număr ce se situa undeva între 794 şi 1150.[4] Aceşti membri nu constituiau o unitate, ci mai degrabă o entitate centrifugă. Animaţi de puternice sentimente de suspiciune reciprocă şi neîncredere, ei erau caracterizaţi de mistuitoare resentimente şi frustrări personale.[5] Suportul Armatei Roşii într-o primă etapă, care s-a tot prelungit, apoi imensa fraudă electorală din 19 noiembrie 1946 – cea mai mare din istoria modernă a României[6] – şi în cele din urmă teroarea dezlănţuită împotriva tuturor opozanţilor, reali sau imaginari, au asigurat perpetuarea la putere a partidului devenit atotputernic într-o ţară a cărei populaţie nutrea, în covârşitoarea ei majoritate, sentimente anticomuniste şi care era tradiţional rosofobă.[7] Obiectiv vorbind, îngenuncherea societăţii române nici nu s-ar fi putut realiza altfel decât prin teroare: partidul bolşevic creat de Lenin, modelul P.C.d.R.-ului, a fost dintru început o organizaţie teroristă care a înţeles devreme adevărul axiomei enunţată mult mai târziu de Viktor Suvorov – „O lege fără excepţii: oamenii fug de socialism. De orice tip”[8] – şi a acţionat în consecinţă: prin forţă şi teroare. Aşadar, nu întâmplător Lenin a formulat în 1920 un principiu care a fost pus în practică cu cu un zel deosebit de către partid, prin Securitate, pe tot parcursul consolidării puterii sale: „caracteristica necesară, condiţia sine qua non a dictaturii proletariatului o constituie reprimarea prin violenţă a exploatatorilor ca clasă şi, în consecinţă, violarea democraţiei pure, adică a egalităţii şi a libertăţii faţă de această clasă”[9]. Comuniştii din România au aplicat întocmai această dogmă leninistă a luptei de clasă în construirea socialismului, însărcinând Securitatea cu identificarea, reprimarea şi lupta împotriva tuturor duşmanilor partidului, adică practic a întregii naţiuni, afară de membrii şi susţinătorii partidului comunist.

Comentarii

Translate this blog