duminică, 22 aprilie 2012

M-am măritat cu un comunist, de Philip Roth



Cum poate fi cineva comunist? Cum poate cineva crede cu ardoare în dogmele marxism leninismului? Multă vreme în România postdecembristă a fost greu de înţeles cum cineva a putut adera la crezul comunist. Oportunişti, laşi sau proşti aşa erau prezentaţi în linii mari cei care au slujit cu zel şi pasiune Vechiul Regim. Sau mai era versiunea comunismului caviar de pe malul Senei. Oricum, era greu de crezut în onorabilitatea sau deplina umanitate a celor convinşi de dogmele şi ideile unui regim care s-a dovedit a fi diabolic. Totuşi, cu timpul au reuşit să răsară din negura criticilor înverşunate şi adesea emotiv fundamentate, persoane onorabile care nu numai că au fost comunişti, dar au fost şi nişte critici vehemenţi ai regimului comunist, păstrându-şi orientarea de stânga. Un bun exemplu îl constituie Ion D. Sîrbu.
Au mai fost o serie de oameni de bună credinţă, naivi, revoltaţi de diferenţele sociale care au îmbrăţişat cu patimă idealurile proclamate de comunism, nefiind capabili să analizeze sau să problematizeze prea mult. Şi ajungem la cartea de care vreau să vorbesc. Philip Roth ne prezintă în romanul „M-am măritat cu un comunist” aventura sentimentală şi ideologică a unui comunist din America anilor cinzeci. Cu blândeţe, ironie discretă şi detaşare Roth ne introduce în lumea lui Ira Ringold, explorând umanitatea întruchipată de acesta. În stilu-i caracteristic, autorul sondează interiorul personajelor, psihanalizându-le existenţa, subliniind măcinările indivizilor şi mai ales incoerenţa şi fragilitatea fiinţei umane. Aventura politico-ideologică într-o Americă vigilentă şi suspicioasă în privinţa comunismului, nu presupune un traseu clar şi logic, complexitatea vieţii, interferenţa dintre diferitele planuri existenţiale, copleşind povestea. Sfâşierea personajului central între dorinţa unei vieţi familiale tihnite şi angajarea în sfera politico-socială traversează întreg romanul. Viaţa care izbucneşte, care propune situaţii ilogice şi nedrepte, care paralizează raţiunea şi voinţa umană, pare a îmbiba fiecare capitol.

Preferinţa lui Philip Roth pentru focalizarea prăbuşirii unor personaje puternice în faţa complexităţii şi iraţionalităţii existenţei umane se observă cu uşurinţă şi în acest roman. Asemeni Suedezului din Pastorala Americană care pierde controlul asupra propriei vieţi, neînţelegând provocările absurde la care e supus şi care îl tocesc lent; asemeni reformatorului şi autoritarului decan Silk din Pata Umană, a cărui bătrâneţe este strivită de avalanşa unor nedreptăţi, umilinţe şi jigniri, declanşate de o banală remarcă; Ira Ringold e un personaj care se luptă să ia viaţa în stăpânire. Viaţa care iese din matcă, care răbufneşte atunci când personajul se simte mai stăpân asupra propriei persoane şi asupra propriei existenţe, e descrisă şi analizată cu măiestrie şi subtilitate fiindu-i reliefate profunzimile şi întunecimile.
Veritabilă aventură intelectuală şi estetică, M-am măritat cu un comunist se profilează ca una din marile încununări ale romanului modern. Imensa greşeală şi nedreptate pe care o comitem când ne judecăm semenii este una dintre concluziile majore pe care le-am desprins din lectura romanelor lui Roth. Tendinţa de a fi moralişti, de a strâmba din nas când sesizăm slăbiciunile şi greşelile altora, de a ne blinda de judecăţi morale şi de a ne construi un amvon de la care să predicăm morala, este analizată minuţios de Roth descompunând-o lent şi convingător.

joi, 19 aprilie 2012

Limba noastră -i o comoară, pe alocuri înfundată...


Un material pe care l-am citit recent pe blogul Maghiaromânia mi-a dat o bună temă de reflecţie pe care, generos cum trebuie să fie orice bonţidean responsabil, v-o propun şi vouă. Vom păşi discret, cu inocenţă şi ironie, în lumea atât de dragă şi comodă a generalizărilor: nu e bizar că de multe ori mare parte dintre persoanele revoltate de ideea că maghiarii vorbesc limba maghiară în România, sau nu vorbesc bine limba oficială română, sunt angrenate într-un amplu şi făţiş conflict cu gramatica limbii române? Cei care erau terorizaţi de şcoală, de desele ore de "limba şi literatura română", la care se adăugau orele de gramatică pe care le îndurau cu stoicism, fără a se lăsa molipsiţi prea tare de cele predate, clamează zgomotos şi plini de patimă obligaţia învăţării limbii române. Dacă luăm la puricat catalogul găsim nu numai corigenţe şi note mici, ci şi numeroase absenţe de la orele de limba română, atât de vitală pentru păstrarea fiinţei neamului.

marți, 17 aprilie 2012

Cine sluţeşte oraşul? Poliţia şi cântăreţii de stradă.


În Cluj, prin preajma casei lui Matia Corvinus, avem adeseori ocazia să vedem diferiţi tineri cântând la varii instrumente. Până să fie organizate târgurile permanente prezenţa muzicienilor era un fapt cotidian. De la simplii chitarişti, la banduri mai complexe precum „Trubadurii din Transilvania”, puteai audia frânturi de cântece în drumul spre serviciu, şcoală sau crâşmă. Unii se opreau să asculte, recunoşteau un refren, puneau un ban în cutia de la picioarele cântăreţului, zâmbeau, plecau. Alţii îl pofteau la o bere, o ţigară pentru a-l cunoaşte. Dădeau un leu în plus şi cereau o piesă dragă. Totuşi nu toată lumea era încântată de astfel de manifestări, şi deşi cea mai mare parte a populaţiei ignora acest fenomen, erau şi oameni nemulţumiţi de astfel de manifestări golăneşti.Deşi în Cluj s-au potolit semnificativ (cel puţin în zona centrală) vocile care strigau la vederea unui chitarist îndoit peste instrument: „Tunde-te, roackere!” au mai rămas câţiva dinozauri ai acelei epoci glorioase. Dintre toţi se remarcă o anumită specie denumită generic: Poliţia Primăriei, în fapt un departament ce a reciclat în mare parte securişti mărunţi de altă dată, rămaşi fără job, incapabili să se convertească profesional şi care nu şi-au pierdut îndemânarea. În plimbările lor cotidiene, profund apăsaţi de responsabilitatea profesională şi permanent mistuiţi de grija pentru siguranţa şi confortul cetăţeanului, contribuabil sau nu, o mare parte a acestei bresle veghează cu vigilenţă asupra centrului atât de aglomerat şi peticit. Forţaţi de noile orânduriri să fie mai politicoşi şi mai amabili cu cetăţenii, ba chiar şi cu cei care comit contravenţii şi infracţiuni, ei simt totuşi că prezenţa lor stârneşte frică şi nu siguranţă, chiar şi pentru omul nevinovat. Revenind la modul în care receptează muzica de stradă aceşti dedicaţi funcţionari voi căuta să prezint un caz concret.

luni, 16 aprilie 2012

Ce se mai găteşte la Academia Română?


                                   
                                  



Deşi e acuzată de rigiditate şi conservatorism Academia Română e îmbâcsită de o atmosferă postmodernă, deconstructivistă, aş spune chiar tragic-absurdă. Deşi e considerată o instituţie elitistă, demonul democraţiei şi demofiliei se bălăceşte obscen prin cotloanele rătăcite ale sublimei instituţii. Deşi e prin excelenţă dătătoare de hrană culturală şi spirituală pentru un popor subnutrit, mirosul greu de bucătărie lumească ia adesea în stăpânire lăcaşurile înaltului for cultural-ştinţific. Mă opresc aici cu contabilizarea paradoxurilor despre care vă vorbesc. Acum povestea.
Se făcea că într-o primăvară însorită de la începutul secolului 21 dădeam târcoale bibliotecii Academiei Române din Năsăud, brav aşezământ ce se ostenea pios să amintească de fervoarea cu care înaintaşii năsăudeni au trudit pentru edificarea unei culturi româneşti. Încă din liceu mă fascina acea clădire dintr-o lume trecută uitată între blocurile ce aminteau de truda poporului muncitor. Locuiam undeva aproape şi priveam cu jind la parcul ce înconjura clădirea bibliotecii Academiei şi la uşa ce încuia un trecut şi o lume cu alt parfum. Am cutezat o dată, împreună cu un bun prieten, să pătrundem în acest sanctuar, însă lacătul grav şi plin de rugină contemporană ne-a blocat iniţierea. Multă vreme clădirea era ori închisă ori în renovare, măreţe schele şi instrumente muncitoreşti odihnindu-se la umbra ei. Şi totuşi, după ani de zile, pătruns şi mai adânc de farmecul scormonirii într-un trecut confuz şi tulbure, cărările bibliografice şi arhivistice mi-au mânat paşii spre mărunta urbe someşană prăbuşită copios într-un exerciţiu perpetuu de admiraţie faţă de trecutul  măreţ. Aveam nevoie de un manuscris despre care ştiam că este cazat acolo. N-are rost să înşir stările emoţionale ce s-au părândat prin conştiinţa mea grănicerească alterată în momentul în care am zărit din noul lacătul greoi pe gratiile de la poarta onorabilei instituţii. Mă uit la ceas, şi comparând cu programul afişat la intrare, trebuia să fie deschis. Îmi amintesc de înţeleptele vorbe ale fostului meu profesor de română din liceu care la auzul intenţiei mele de a pătrunde în încăpările misteriosului spaţiu sacru al culturii, ridicând din sprâncene rosti: „ E nevoie de o iniţiere complexă pentru a pătrunde în acel univers încuiat”.

L’idee nationale en Europe - de Sergiu Cristian Pop


Celula strasbourgheză, recent încropită, emană primul text. O scurtă introducere asupra ideii naţionale, temă potrivită cu postura Strasbourgului.
                                  
Le principe d’idée ou bien d’identité nationale est un principe qui relève du développement du sentiment d’appartenance territoriale paru en Europe au XIXe siècle. Plus précisément, le terme en soi ‚ à savoir l’„idée nationale”, est une expression sémantique qui, sans préciser exactement, comprend plusieurs points en commun plus ou moins concludents entre les personnes qui vivent sous le signe/le drapeau d’un Etat, d’un territoire.
En définissant successivement les points communs, on arrive à illustrer peu à peu le concept d’identité nationale... que les Etats de l’Europe adoptent, et ses définitions varient d’une décennie à une autre, par exemple en France on se confronte à la révolution nationale du gouvernement de Philippe Petain entre  1940-1944 ce dernier s’inspire de la loi latine, à savoir le droit du sang, qui existe également dans la religion catholique, conformément à laquelle l’enfant est censé avoir la même nationalité que ses parents et les différences qui se fondent sur des doctrines racistes commencent à surgir.
Par la suite, je vais essayer de souligner l’influence, l’autorité, le poids et à la fois le pouvoir du nationalisme qui, à mon avis, à l’heurre actuelle, représentt la force la plus importante du monde!

joi, 12 aprilie 2012

Să tragem Vântul Schimbării!


Această primăvară curajoasă ca fata de la oraş mutată la ţară, a adus umilului aşezământ cultural din bazinul Someşan, un puternic aflux de noi membrii şi simpatizanţi. Pionerilor care au împlântat primul stilou – pe post de ţăruş – în glia mănoasă a Bonţidei punând bazele comunităţii culturale bonţidene, unitară şi indivizibilă, li s-au alăturat hoarde de cărturari ademeniţi de mirajul Clujului pluralist. Astfe că în data de 1 Aprilie 2012, într-o duminică instabilă şi confuză, a avut loc cel de-al 26-lea Congres Extraordinar al Ligii Oamenilor de Cultură Bonţideni menit să facă loc în structuri noilor membrii care au trecut cu arme şi bagaje în tabăra noastră, dornici să construiască o platformă culturală mai bună şi mai corectă, şi mai ales dornici să-şi negocieze funcţiile în cadrul Ligii. Nucleul dur al Ligii, compus din cei doi co-preşedinţi fondatori – Scribul Someşan şi Bonţideanul Jazzofil – reunit la ceas de taină, a luat aminte de noile schimbări şi a vegheat cu înţelepciune ca rezultatul alegerilor organizate în cadrul congresului să consfinţească în unanimitate actuala conducere.

Comentarii

Translate this blog