luni, 30 ianuarie 2012

Faceţi cunoştinţă: ea e literatura I - Ioana Manta Cosma


http://ralucaiov.blogspot.de/
Faceţi cunoştinţă: ea e literatura
Nu putea să scrie decât despre sine. Poate din cauza degetelor prea lungi ce îi acopereau întreaga pagină chiar în momentul în care vroia să se apuce de lucru. Lucru pentru el era scrisul. Restul de treabă se numea dispreţuitor corvoada vieţii inutile fără literatură. Ce nu avea legătură cu beletristica şi spaţiile ficţiunii era pus în sertarul cu deşeuri reciclabile. Viaţa lui era un adevărat gunoi, de multe ori îşi spunea aşa. De când şi-a dat seama că poate deveni scriitor – adică putea să scrie propoziţii adevărate, iar lumea să le ia drept false – şi-a luat gândul de la ingineria vieţii. Zilele lui s-au transformat în vals, în certuri interminabile şi împăcări carnale, în scoici neculese, în mii de pagini şi ediţii princeps. Cânta la pian în loc să scrie. Asta pentru că avea mâinile unui şoarece de bibliotecă, albicioase, scheletice, cuvintele lui se năşteau pe muzica lui Glenn Miller, în întunericul format de prea lungile lui degete.

vineri, 20 ianuarie 2012

Chuck Norris HELP - glasul Clujului mânios



La Cluj, miercuri seara, printre fulgi discreţi şi maşini, nemulţumirea şi revolta se strecurau încet înspre complexul statuar Matia Corvin din Piaţa Unirii. Provocat de către un prieten indignat, să iau pulsul străzii şi să scriu „la cald” despre, mă înfig şi eu, prudent, în mulţime. „E altfel decât la TV şi pe Facebook!” îmi spune, şi în mare parte avea dreptate, deşi multe aşteptări mi se confirmă. Protestul îşi păstra caracterul pestriţ şi neclar, chiar dacă mulţimea adunată la Cluj părea a fi mai bine structurată decât în alte zile. A fost uşor de sesizat diversitatea „curentelor” prezente precum şi a direcţiilor care germinau. Sloganurile variau de la previzibilele „Jos Băsescu”, „Jos Boc”, „PDL şi USL aceeaşi mizerie” până la formulări de o ironie sclipitoare precum „Chuck Norris HELP” sau revendicări concrete: „6% pentru Educaţie”şi „Vrem spitale nu catedrale”. Peste astea fluturau apelurile la „Unitate Naţională” şi scandări precum: „Nu vrem să fim o naţie de sclavi” specifice retoricii emoţionale, menite să injecteze un suflu trăirist pentru a da avânt mulţimii. Peisajul era completat de o pancartă mare pe care era scris: „Solidaritate” în cele trei limbi ale Clujului: română, maghiară şi germană, reliefând tendinţa multiculturală ce se dorea a fi imprimată de unii dintre indignaţi. Marşul pe bulevardul Eroilor, înspre Prefectură, a fost o adevărată demonstraţie polifonică, dinspre portavocile ce îmboldeau mulţimea răsărind scandări diverse, subliniind coabitarea variatelor orientări, unele în parte contradictorii, care erau preluate din zbor de protestatarii mai vocali.

joi, 19 ianuarie 2012

Personajele mele preferate II - Cum e să treci strada pe portocaliu - de Jan Manta (profesor în mediul rural buzoian)



….punând în aplicare noţiuni proprii de teoria relativităţii culinare, selectate dintr-o vastă bibliografie orală, concepe un produs gastronomic original şi inedit prin indecizia stării lui de agregare. Şi, cum o invenţie este minunată atât timp cât nu trebuie experimentată pe semenii noştri, acest artefact comestibil şi-a pierdut valoarea când a fost degustat de personajul consort, 5. Pentru că personajul 5 este unul special, atipic lumii culturale din care provine majoritatea personajelor aciuite-n fundătură, va fi înmatriculat cu cifre romane, Aşadar, personajul V, inocent cu candoare, naiv cu precădere cum numai copiii sau marii înţelepţiţi pot fi, deschis şi, uneori, înflăcărat susţinător al adevărurilor relative, lucrează cu perseverenţă, ca la fundaţia “Catedralei Mântuirii Neamului” pentru închegarea unei legaturi strânse cu neînţelesul personaj 1.
Personajul 1 este un trăitor avid al dis-de- dimineţilor lucrătoare care îi întăresc certitudinea existenţei şi îi conferă o palidă siguranţă personală.

marți, 17 ianuarie 2012

Recomandare jazzofilă: Jerry Hahn and his Quintet


Anul: 1967. La acea vreme Jerry Hahn lucra pentru un album cu saxofonistul John Handy. La insistențele producătorului, Hahn adună pe lângă el încă patru băieți cu care lansează un material muzical cu compoziții proprii (cu excepția track-ului 2, My Love). Componența: Jerry Hahn (chitară), Jack DeJohnette (tobe), Ron McClure (bas), Noel Jewkes (flaut, tenor sax) și Michael White (vioară). Și într-adevăr, la prima vedere, albumul lasă impresia unei pauze de la lucruri mai serioase. Ba chiar că e făcut ,,la mișto” (vezi de exemplu track-ul 3, Dippin Snuff), iar în acest sens, cel puțin Michael White își dă toată silința (la început ne putem chiar întreba dacă vrea intenționat să cânte așa, sau doar a pus prima dată instrumentul în mână săptămâna trecută). Totuși va trebui să recunoaștem ingeniozitatea și dinamismul compozițiilor lui Hahn. Dacă este un lucru care să-i evidențieze pe băieți și să-i propulseze în avangardă, acesta este umorul și ,,lipsa” lor de seriozitate, abandonarea politeții.

O faţă a protestelor: denunţarea conspiraţiei




Pornită ca o mişcare de solidarizare cu medicul Raed Arafat, revolta s-a dezvoltat treptat scoţând la iveală un amplu fond de tensiuni şi nemulţumiri ale populaţie, în cea mai mare parte legitime. Dacă tăierile de salarii şi sporuri, reducerile de personal şi alte măsuri luate de către actuala guvernare, n-au reuşit să genereze proteste serioase, atacul rudimentar la adresa unui profesionist charismatic precum medicul Arafat a aprins fitilul. Tensiunile mocneau. Dar nu despre aceste fapte şi aspecte vreau să vorbesc în acest text, ci despre o dimensiune a protestului, neglijată de către analiştii şi comentatorii evenimentelor.
Într-o manieră panicardă, apocaliptică, diversele televiziuni şi ziare online au forţat diverse interpretări şi analogii ale evenimentelor din Bucureşti (cu precădere) căutând fie să minimalizeze şi să bagatelizeze protestele, fie să le dea o dimensiune tragică, eroico-mistică prin asocierea cu evenimente-cheie în evoluţia României. Explicaţiile simpliste, fie că reduc protestele la o simplă golănie a unor suporteri, fie că le prezintă ca pe o mişcare coerentă de un înalt simţ civic şi patriotic; nu îşi au locul în cazul de faţă. Complexitatea evenimentelor, încercările de politizare, aspectele radicale şi derapajele, toate compun acelaşi tablou. În cele ce urmează voi încerca să scrutez o faţetă a acestor proteste, pornind de la textele mobilizatoare, revendicactive şi denunţatoare, postate pe Facebook. Ar fi interesant de văzut, poate într-un alt text, dimensiunea hagiografică a unor texte şi comentarii.

luni, 16 ianuarie 2012

Stelian Tănase, „Maestro. O melodramă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, 587 p. - Ioana Manta Cosma





Publicitate

2008. Lansare de carte - melodrama unui maestru exilat, scrisă de un înger. O aură serafică cuprinde întreaga festivitate, autorul se spală pe mâini, nu el a scris romanul, ci personajele sale împreună cu o fiinţă angelică. Ce, nu aţi mai auzit de implicarea îngerilor în redactarea unor romane ? Păi, nu mai ştiţi romanul acela sud-american, când cade un înger pe pământ ? Sau aţi uitat de Angel, soţia virtuală a lui Matei (normal, în lumea noastră nu se mai spune „transcendental”, ci „virtual”) din romanul Florinei Ilis ? Doar v-am vorbit de curând de suspiciunea mea cum că Angel e chiar un înger, care a vegheat asupra protagonistului de-a lungul cărţii.
Hot News. 3 noiembrie 2008, de la ora 19:00, la Librăria Cărtureşti din Bucureşti, are loc evenimentul de lansare a volumului „Maestro” de Stelian Tănase. La lansare, vor fi prezenţi, alături de autor, Mircea Dinescu, Mihaela Rădulescu şi Cătălin Ştefănescu. Maestro a apărut de curând în colecţia „Fiction Ltd” de la Editura Polirom.
Publicitate. Celulele inteligente din acest detergent minune spală romanul pe care vi-l propunem spre citire. Un detergent special pentru lecturi curăţate de orice ideologie, limbaj inadecvat, pagini plictisitoare. Romanul va fi mai curat, presărat cu ironie, candoare, însă nemilos faţă de societatea contemporană şi sforile care (ni) se trag. Vă veţi vedea la televizor, fără să vă uitaţi la TV, doar citind romanul nostru. Iată-l : mereu proaspăt, cartonat viril, de un verde sănătos, necruţător.
Şi acum câteva interviuri cu cititorii noştri trecători pe străzile accidentate ale burgului. O gospodină precoce ne spune că i-au plăcut deosebit de mult povestirile unor telenovele care mergeau paralel cu povestea romanului şi se potriveau de minune. Să nu mai zică unii că telenovelele şi romanele nu sunt inspirate din viaţă. Totul este viaţă, conchide gospodina, pe un ton mai elevat după citirea romanului. Şi limbajul, domnle, a fost pe înţelesul tuturor. Şi mie mi-a plăcut limbajul uşor vulgar, excitant pe alocuri. Romanul ăsta m-a ţinut în tensiune, ne mărturiseşte un domn privindu-şi lista de cumpărături scrisă caligrafic de nevastă. Deşi, unele pagini sunt trase de păr, suspansul se lungeşte prea mult câteodată, de parcă autorul vrea să scoată neapărat peste 500 de pagini. O cărămidă, ce să mai ! O critică a lumii de televiziune, dovedindu-se puterea de manipulare a mass-mediei, felul în care jonglează ei cu ştirile şi le orientează acolo unde vor ei, rosteşte sentinţa o tânără şi promiţătoare studentă. Ar trebui să citească tot românul romanul ăsta, apoi să îşi arunce cu toţii televizoarele pe geam. Suntem manipulaţi, nu vedeţi ?! Interesant cum autorul a putut vorbi prin gura unei piţi. M-am simţit agresată uneori de limbaj, însă poate e vina pudorii mele. Pe mine m-a uimit lumea în care ne introduce autorul, este ceva neconvenţional, nemainîntâlnit până acum, ceea ce îl face un roman monden. Putea chiar să fi introdus nume reale din televiziune, Mihaela Rădulescu, Andreea Esca, Teo Trandafir, patroni de televiziune, nu mai dau nume. Romanul e cam trist, o melodramă, ce-i drept, mi-a părut rău că s-a sinucis maestrul tocmai când îşi găsise fiica. Maestro e un personaj interesant, mi-ar fi plăcut să ştiu mai multe despre el. Oare cine a fost modelul pentru personajul lui Maestro ? Bine a spus autorul, la un moment dat, maestrul nu se lasă prins în piuneze de niciun potret fix. Într-un fel, e mai intrigant aşa, cu aura de mister asupra maestrului. Interesantă şi evoluţia Tinei, fiinţă nu tocmai superficială, cum am fi crezut, cu o dramă de familie. Am învăţat de aici că nu e bine să judeci oamenii. Dar şi povestea lui Emi, care acceptă să trăiască în umbra prietenei sale. Nu-i aşa că v-aţi lăsat păcăliţi, la început, credeaţi că va fi o poveste de dragoste între Maestro şi Tina ? Dar nu, cursul a fost altul telenovelistic. Asta îmi aduce aminte de telenovela jucată de cei de la Divertis, Geta bioenergeta. Hahaha ! Reclamă mascată, vă rugăm să ne iertaţi !

joi, 12 ianuarie 2012

Personajele mele preferate - de Jan Manta (profesor în mediul rural buzoian)



Sau
Cum e să locuieşti pe o fundătură
Sau
Cum să nu rămâi corigent la obiectul preferat
Personajul 1, care dintr-o abordare axiologică, ar putea fi personaj principal nu mai înţelege nimic.
Personajele 2,3,4,5, 6,7 şi celelalte nu-l înteleg pe personajul 1. Deşi, în mare parte se aseamănă, personajele nu se pot înţelege între ele în preajma personajului 1 .

duminică, 8 ianuarie 2012

Florina Ilis, „Chemarea lui Matei”, Roman, Ediţia a II-a, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008, 407 p. - Ioana Manta-Cosma




Chemarea cititoarei
Tocmai terminase de citit „Chemarea lui Matei”, a doua ediţie a romanului apărută în 2008, la editura Cartea Românească. Era singura carte lăsată necitită din seria autoarei ei preferate, Florina Ilis. Deşi titlul i se păruse incitant de mult, a tot amânat să cumpere cartea, era mult prea scumpă faţă de celelalte romane. Noroc cu oferta de Crăciun de pe site-ul editurii! Oare de ce romanul „Coborârea de pe cruce” era la un preţ atât de mic, 5 RON, având în vedere complexitatea lui? Faţă de „Chemarea lui Matei” (la 40 RON), romanul de 5 lei avea mult mai multă profunzime, complexitate şi alte câteva astfel de cuvinte mari, se gândea ea lungită leneş în pat, pe jumătate acoperită de pătura tigrată. Tocmai terminase de citit „Chemarea lui Matei”... sentiment triumfător şi întrebător, care o încearcă la sfârşitul oricărei lecturi.
Tânăra noastră cititoare a primit prin poştă exemplarul sigilat direct de la editură, cu o pictură întunecată pe copertă. Deja începuse să se mişte vioi mecanismul interpretării, chiar înainte de a deschide cartea. Tabloul „Chemarea lui Matei” a lui Caravaggio previzibil aşezat pe copertă stimulează meditaţia în jurul romanului. Intră imediat pe Google-imagini şi scrie nerăbdătoare chemarealui mtei. De fiecare dată când se grăbeşte să scrie pe laptop, literele fug din ordinea lor firească şi se lasă prescurtate în deruta celui care apasă pe tastatură. Iar am mâncat o literă. Rescrie frumos, caligrafic, cu majuscule, din ambiţia filologului absolvent de Litere: Chemarea lui Matei, Caravaggio. Şi virgula îşi are rostul ei, desparte două entităţi independente: opera şi autorul ei, intervine tot filoloaga.
Scrisul pe calculator mutilează practica scrisului. Graba mâinilor pe tastatură, prescurtări neregulamentare, limbaj codat necanonic, aspl pls pup u tu... Ea apasă delete la toate gândurile astea pesimiste asupra viitorului scrisului şi lecturii în noua eră informatică, apoi caută însetată imaginea mărită şi câteva comentarii profesioniste despre tablou. Renunţă repede la navigarea pe tulburătoarea mare internautică. Nu a mai avut răbdare să treacă de prima pagină de Google, unde erau numai reclame la roman şi câteva bloguri creştine, cu viziune afectiv-patetică lipsită de orice dram de ştiinţificitate (cum să o spună, oare, mai delicat?). În fine, vroia doar să dea peste câteva rânduri care să îi analizeze tabloul, dar căutarea în jungla informatică (vai, ce clişeu! Dar nici replica „dram de ştiinţificitate” nu e mai inspirată!) e prea obositoare şi îi amână lectura romanului.
Îşi aminteşte, între timp, că Florina Ilis a mai folosit titluri de picturi în romane, tehnică inspirată, care stimulează încă un simţ, văzul. Tabloul îmbogăţeşte romanul şi îl ajută pe cititor să vadă mai bine cartea. Ba mai mult, cititorul îşi dezvoltă şi o cultură artistică, el va căuta curios picturile apărute în romane, îmbogăţindu-şi (în caz că nu le avea deja) sau reîmprospătându-şi cunoştinţele de istoria artei.
Când a privit coperta, a avut senzaţia că prin acea fereastră poziţionată de Caravaggio în dreapta sus... că prin acea fereastră va pătrunde în lumea romanului. Se apropie de ea şi îi ignoră pe indivizii aflaţi la masă, cei care i-ar fi dat atâtea indicii interpretative, atâtea idei inspirate, atâtea fraze pline de morală creştină. E sensibilă doar la semiobscuritatea ferestrei deschise, care nu lasă să se întrevadă nimic dincolo de ea. O intrigă opacitatea geamului ce pare a fi un zid, cu aceeaşi culoare şi textură ca a peretelui. Îşi aduce minte de romanul lui Alexandru Vona, „Ferestrele zidite”. Din nou, apasă delete. Alt roman o cheamă acum, la care va ajunge prin fereastra zidită a lui Caravaggio. Uită să mai urmărească traiectoria luminii care ar fi îndrumat-o spre protagonist şi spre scena centrală. Caută cheia de la fereastră, deşi ştie în că lumea noastră ferestrele nu au chei. Hipnoză. Privirea ei se îndreaptă înspre partea de sus a geamului, unde întunericul acoperă cu mare taină contururile. Zăreşte umbra unui bărbat care tastează la calculator şi îşi mişcă corpul în ritmul unui act sexual. Bărbatul ăsta iubeşte în mai multe feluri mai multe femei. Ea vede cum se perindă prin faţa geamului Muzeul de Artă din Cluj, garsoniera unui burlac, o maşină roşie care pare să aibă un accident. Dar nu vede bine din cauza unei ceţi groase programate de autoare. Ăsta e dezavantajul de a contempla pe geam, privirea îţi e limitată de ramele ferestrei care nu te lasă să vezi mai mult. Este viziunea autoarei care distribuie rolurile, plantează copacii, instalează internetul pe calculatorul de la etajul I, oficiază căsătoria virtuală, programează dezvirginarea viitoarei soţii, învinge prin şah mat fost iubită a lui Matei, prilejuieşte adulterul, scrie declaraţia de la poliţie, îl pune pe Matei să facă şcoala de şoferi, deşi el nu vroia, o bagă cu forţa în compartiment pe nebuna profetică pentru a o face pe cititoarea noastră să creadă în posibila moarte a lui Matei, deşi nimeni nu i-a spus că bărbatul informatician a murit.
Fata noastră stă acum culcuşită în pat, alături de romanul proaspăt devorat, cu burta în sus, sătulă de hrana consistentă pe care i-a oferit-o povestea vieţii lui Matei. Are de gând să scrie despre carte, să propună spre lectură romanul scriitoarei ei preferate, Florina Ilis. Nu, nu i-a plăcut la fel de mult ca romanul dostoievskian de 5 lei „Coborârea de pe Cruce”. Se aştepta la ceva mai... Dar de ce avea aşteptări? Să ia romanul aşa cum este şi să înceapă să scrie despre el. Să să să. Atunci când ajungi să vorbeşti în amănunt despre un text, să pătrunzi în profunzimile lui, să interpretezi, textul devine nespus de bogat şi frumos. Este convinsă că aşa se va întâmpla şi cu romanul ăsta, care nu i-a zguduit interiorul, însă – şi asta trebuie să v-o recunoască – l-a citit pe nerăsuflate. I-au plăcut multe din tehnicile de scriitură: limbajul din domeniul informatic folosit pentru a exprima anumite sentimente, partida de şah folosită în a descrie partida răzbunătoare de sex. I-a plăcut jocul dintre viaţa reală şi cea imaginară, suprapunerea planurilor, cuvintele rostite care, de fapt nu erau rostite. I-a plăcut configurarea lumii virtuale din perspectiva unui informatician, ideea de iubire virtuală, cea de căsătorie virtuală. A fascinat-o personajul lui Angel, soţia virtuală, al cărui nume adevărat nu îl ştia nici Matei. Vedea în ea un înger protector, ceea ce dovedeşte că din momentul căsătoriei virtuale cu Angel, viaţa lui Matei s-a schimbat în bine. I-au plăcut toate aceste ipostaze ale iubirii care trăiau toate în sufletul compartimentat al lui Matei. I-au plăcut toate astea şi va scrie despre ele, îi trebuie numai forţă să depăşească lentoarea fiinţei ei, să tragă de propriul trup greoi până la birou, unde odată aşezată în faţa laptopului, va începe cronica romanului proaspăt citit.

Comentarii

Translate this blog