luni, 21 februarie 2011

Cartea de pe banchetă. Florina Ilis, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit - Ioana Manta-Cosma



Florina Ilis, Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit”. Roman, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2006, 210 p.
Instrucţiuni de folosire: A se citi acest roman cu privirea îndreptată spre cer, cu un ochean întors, numerotând norii de la răsărit. Culorile, contururile, imaginile, cuvintele, plânsetele, strigătele, copii nenăscuţi, roboţii, sufletele, toate acestea vor fi trasate de la sine, odată ce privirea umblă pe cer, pe pagină, în noi. Traseul turistic al romanului nu e mereu acelaşi - pentru fiecare cititor, la fiecare lectură este mereu altul. Aveţi grijă, pe parcursul călătoriei veţi fi uşor zdruncinaţi.
Cartea este împărţită în cinci capitole, reprezentând câte o partitură narativă pentru fiecare personaj. Tehnica este inovatoare – citim aceeaşi poveste din mai multe perspective. Personajele fac mărturisiri delirante despre propria viaţă, despre copilărie (da, situaţiile sunt psihanalizabile), traume şi alte amintiri. Sunt detalii pe care vocea unui autor nu le-ar fi putut surprinde în toată complexitatea (şi intimitatea!) lor.

duminică, 20 februarie 2011

Puci de catifea - Jan Manta, profesor în mediul rural şi Văru Costel


Buzoienii în general şi vicepreşedinţii lor în special sunt oameni dintr-o bucată. Adică, odată ce le-ai dat bucata mai mult sau mai puţin cuvenită, e bine să nu încerci să-i mai deposedezi de ea. Ceartă-i frumos, trage-i discret de urechi, dar lasă-le bucăţica dăruită şi chivernisită cu drag. În caz contrar, se vor mânia groaznic şi vor reacţiona cu promptitudine valahă. Să nu vă gândiţi, însă, la forme disperate, sau agresive de protest. N-o să vedeţi buzoian nedreptăţit făcând greva foamei sau dedându-se habotnic la acte de violenţă, pentru a înlătura vreo formă abuzivă de manifestare a puterii. Cel puţin, aşa arată istoria veche de aproape 1700 de ani şi atestată cu acte în regulă ( 324 e.n –Sf Mc Sava Gotul de la Buzău) a bravului şi răbdătorului popor buzoian.

joi, 17 februarie 2011

Scrisoare deschisă în zi de sărbătoare - de Jan Manta, prof în mediul rural


Felicitări din filialele ţării ! - 16 februarie, ziua naţională a filialei Buzău a LOCB -
Să ne trăiţi domnu Preşedinte şi la MULŢI ANI !
Vă aducem la cunoştinţă următoarele :
În urma plebiscitului din 15 feb 2011, la binecunoscuta filială buzoiană, s-a hotărât ca ziua de 16 februarie să devină ziua naţională a buzoienilor de pretutindeni. Este un umil omagiu adus preşedintelui nostru iubit, care în această zi, acum 25 ani, a adresat primul şi blândul său ţipăt supuşilor nerăbdători din Telciu. Această decizie importantă a buzoienilor a fost luată cu o majoritate covârşitoare. A fost o singură şi scurtă abţinere, formulată bâlbâit de un membru al timidei noastre opoziţii cam aşa :
« dar noi mai sărbătorim în această zi şi: Ziua Apei minerale de Buzău, ziua Navetistului pe calea ferată, Ziua inocenţei … nu e cam mult ?» Ce răspuns poţi să mai dai unui asemenea ignorant politic!
Aşadar, vă rugăm să aprobaţi demersul nostru de bun simţ şi să nu uitaţi că la Buzău puteţi găsi oricând un înlocuitor al dumneavoastră la şefia Ligii.
Cu consideraţie, preşedintele peren.

vineri, 11 februarie 2011

Somnul preşedintelui - de Jan Manta, prof. în mediul rural



"Melcoid" de Cristi Ferkel, http://cristiferkelart.blogspot.de/


Să nu credeţi că un preşedinte doarme ca omul de rând. Vine acasă apăsat de grijile zilei, îşi ia telecomanda proprietate personală şi după primele imagini succedate rapid prin faţa ochilor obosiţi, cade pradă somnului binemeritat. Şi nici nu-şi aşază indiferent, la oră fixă, capul pe perna prezidenţială legănată suav de vreun aghiotant tăcut, ca apoi să se trezească, după un ceas elveţian programat nemţeşte, la provocările noii zile. Eventual, în cazul unor insomnii, ar mai consuma şi ceva produse de sinteză pentru a-şi domoli hârjoana gândurilor. Nu este aşa de simplu. Somnul lui aduce mai curând cu somnul fragmentat şi lapidar al unui navetist. V-o spune un om a cărui identitate duală de preşedinte-navetist îi permite să radiografieze obiectiv mecanismul hertzian al stărilor de somn- veghe-trezvie din viaţa călătorului profesionist.

joi, 10 februarie 2011

Recomandare jazzofilă - Carmen Sings Monk




Dacă există muzician de jazz pe care să-l poţi recunoşte dintr-o mie, atunci cu siguranţă acesa este Thelonious Sphere Monk. Originalitatea sa este debordantă în toate aspectele: melodie, ritm, improvizaţie, progresii armonice etc. Fără să fi fost un pianist virtuoz, Monk rămâne în istoria jazzului ca un artist desăvârşit, un creator.

Compoziţiile sale, de o savoare şi un umor incontestabile, au fost apreciate de toate generaţiile de muzicieni. Carmen McRae, prietenă apropiată a lui Thelonious, propune prin albumul Carmen Sings Monk (1988) o versiune vocal-instrumentală la unele dintre cele mai cunoscute creaţii ale pianistului. Majoritatea versurilor au fost scrise special cu ocazia înregistrării acestui album, compoziţiile fiind în original destinate unei interpretări exclusiv instrumentale. Carmen McRae reuşeşte să surprindă prin interpretarea sa acel spirit ludic care îi traversează întreaga creaţie a lui Monk. Plini de nerv şi de energie sunt şi ceilalţi muzicieni: Clifford Jordan (sax tenor), Eric Gunnison (pian), George Mraz (bas) şi Al Foster (tobe). Pentru iubitorii lui Monk, albumul este o binevenită revalorizare a creaţiei sale, iar pentru cei care nu-l apreciază, interpretarea vocală a pieselor sale le poate furniza un argument în favoarea revizuirii gustului.

Concertul instrumental în Baroc şi în Clasicism




Cuvântul concerto înseamnă în limba italiană întrecere. Rădăcinile concertului instrumental sunt de găsit încă din perioada Renaşterii, când compozitorii veneţieni din secolul XVI practicau muzica corală pe grupe care „se întreceau”, îşi răspundeau una alteia. Ulterior, în cadrul acestui tip de lucrări, denumite concerte eclesiastice, îşi vor face apariţia şi grupuri de instrumente. Alternanţa va fi începând de acum una vocal – instrumentală. Până în prima jumătate a secolului XVII, termenul de concerto va desemna o piesă în care sunt folosite atât vocile cât şi instrumentele. Acest stare de fapt va persista până în timpul lui J. S. Bach.

marți, 8 februarie 2011

De citit cu creionul în mână. John Lewis Gaddis, The Landscape of history: How historians map the past - Nicolae Emilian Bolea



John Lewis Gaddis, The Landscape of history: How historians map the past. Oxford University Press, 2002, xiv + 192 p.
Pe lângă celebrele colecţii: Cartea de pe noptieră; Raftul Denisei şi Colecţia Fiction, pe care Liga le promovează şi susţine cu fervenţă, ne permitem în virtutea colecţiei cărţilor care se citesc Cu creionul în mână, şi nu la ureche, să recomandăm spre lectură un volum cu care să vă pierdeţi vremea în pauzele de .. lectură. Poate nu este chiar un bestseller international, dar Vă Promit, că poate fi interesantă.
John Lewis Gaddis - profesor la Universitatea Yale din USA, cunoscut specialist al perioadei războiului rece, a elaborat în urma unui curs predat la Oxford lucrarea de faţă. Menită să răspundă marilor dileme legate de Ce este? şi Care este? locul istoriei şi a istoricului, cartea urmăreşte în cele 192 de pagini ale sale, să dezvăluie conştiinţa istoricului, dar şi să plaseze Istoria între marile ştiinţe. Pornind de la întrebarea Cum gândeşte un istoric?, lucrarea devine gradual mai complexă, fiecare răspuns pe care autorul îl găseşte la o proprie întrebare conduce înspre o altă întrebare, ajungând în situaţia de a elabora într-un final o lucrare de metodologie istorică.

duminică, 6 februarie 2011

Macarie Ieromonahul, între spiritualitatea creştin - ortodoxă şi discursul identitar



În istoria muzicii psaltice româneşti personalitatea şi activitatea lui Macarie Ieromonahul au o importanţă deosebită, el fiind primul care a tipărit în limba română o gramatică a muzicii psaltice alcătuită în conformitate cu principiile reformei hrisantice din 1814. Odată cu acest Theoreticon, un Anastasimatariu bisericesc şi un Irmologhion sau catavasieriu musicesc văd lumina tiparului tot datorită strădaniilor sale. Eforturile sale de a impune limba română în cântarea bisericească, în condiţiile unui început de secol XIX în care limba greacă era folosită în mod preponderent în cântarea de strană, vor avea o deosebită însemnătate în uşurarea înţelegerii Sfintei Liturghii de către ortodocşii români. Toate acest incontestabile merite ale sale au fost însă confiscate ideologic de către propaganda naţionalist - comunistă în care Macarie era transformat într-un promotor al ideii de conştiinţă naţională şi de unitate naţională.

vineri, 4 februarie 2011

Stravinsky – Mass sau Liturghie catolică trecută prin filtrul rus


Stilul auster şi impersonal ce evită caracterul dramatic şi grandoarea muzicii sacre a sec. XIX, este propus de Stravinsky în Mass, într-o perioadă în care ,,neo’’ era direcţia prin care se revalorizau mecanisme compoziţionale tipice secolelor precedente, tehnici aplicate într-un stil propriu original şi deja consacrat în Europa cu celebrele balete.
Acest Mass l-a frământat timp de patru ani pe Stravinsky deja mutat pe continentul american, căutări ce au fost finalizate în 1948. Printre puţinele lucrări necomisionate, Mass-ul este produsul unei necesităţi spirituale, stare ce se reflectă în lucrările religioase scrise ulterior realăturării lui Stravinsky la crezul Bisericii Ortodoxe ruseşti în 1926.

Acordeonul argentinian nu-i Baianul rusesc - de Ion Bragă



E frig. Ca peste tot. Se deschide poarta şi intră Guţă . Şi-a lăsat cioc. Toată lumea din curte îl huiduie şi-i strigă : băăăă cocalarule !!! nu-i bagă în seamă. – Bă! O să-mi iau tricou cu Tetro şi o să-mi tatuez pe ceafă Palookaville! Dă din mână a „voi nu stiti nimic!” Intră în birou, se aşează şi îmi zice: – Tre să asculţi ceva nemaipomenit ! – Ce anume ? – Gustavo Santaolalla. Creatorul coloanei sonore a filmului Motorcycle Diaries. M-am îndrăgostit de sud-americanii ăştia. Le au cu muzica. Nu-i aşa? Este exact acel gen de muzică greu de încadrat într-un stil anume, dar care e caracteristic oricărui film produs în America de Sud. Să-l încerci. E fabulos! Dar...! asta nu e tot! - Ai auzit de ruşi ? ... nu ştiu ce limbă vorbesc ăia, da au nişte filme de puşcă lemnu-n sobă de ciudă că nu le poate vedea !!! Uite ce îţi recomand în acest sens; un film de Pavel Lungin - Svadiba (Nunta). O producţie din anul 2000. La Noche, în franceză. Apreciat pe la Cannes,cică. Nu ai nevoie de subtitrări pentru acest film. Actorii sunt atât de expresivi încât îţi dai seama exact de cuvintele care urmează să le rostească. O adunatură pestriţă de nerealizaţi cu aspiraţii cât toată taigaua.

joi, 3 februarie 2011

O istorie la mai multe mâini IV - de Ioana Manta Cosma





Nu a venit până la ora asta acasă. Dacă rămânea la o bere cu băieţii, mi-ar fi dat un telefon. Cine ştie ce o fi vorbit el, tare şi răspicat, ce prelegere o fi ţinut în pauza de masă, sau un singur cuvânt rostit strâmb, rostogolit de-a dura pe liniile microfoanelor. E suficient să se fi aplecat, copleşit de grija şiretului care umblă în libertate pe lângă piciorul lui. E suficient să îşi fi întors capul într-o parte, iar ochii în altă parte. Un singur „s” să fi zis şi putea fi luat de mână de un individ în geacă de piele şi condus în dubă.
Cred că nici nu a apucat să îşi termine programul la serviciu, că au şi venit doi handralăi şi l-au înjosit în faţa colectivului. A primit 2 pumni şi 5 înjurături generoase. A fost dispeţuit înainte şi după ce a fost denunţat. Colegii erau toţi cu ochii lipiţi de hârtiile lor, casele, familiile, postul... Ticăitul ceasului nu s-a mai auzit pentru câteva momente, nimeni nu a mai respirat. Deci, toţi angajaţii, inclusiv ceasul de pe perete, au murit timp de câteva clipe, până când soţul meu a fost luat de autorităţi. Butonii de la cămaşă au căzut pe covorul din dreptul biroului, vrând să rămână de martori. Ochelarii o luaseră în drum spre casă, fideli dioptriei soţiei, însă un miliţian i-a oprit pe stradă şi i-a legitimat. De atunci, ochelarii soţului meu sunt în arest, condamnaţi de înaltă trădare. Ochelarii nu îşi trădează străpânul. Dar cine l-a trădat?

miercuri, 2 februarie 2011

Al treilea ochi al preşedintelui - Jan Manta - prof în mediul rural


Cum se preocupă cei puţini dar aleşi de problemele celor mulţi, naivi şi, uneori, alegători!
Buzoienii noştri de rând nu par să fie afectaţi de banalele probleme materiale, invocate zilnic de concetăţenii lor europeni. Nu pentru că acestea nu ar avea importanţa de care se vorbeşte într-o anume piramidă a nevoilor personale, ci, pentru că ei consideră prioritară desăvârşirea în plan spiritual şi atingerea unui nivel înalt al cunoaşterii, transcendent certitudinilor liniştitoare.
Un sondaj realizat de către membrii filialei Buzău a LOCB printre buzoienii sinceri care, în drum spre biserica parohială, au trecut prin faţa sediului nostru, duminica între orele 6.oo- 8.oo a.m., a arătat, în proporţie de 93,5% că marile probleme cu care ne confruntăm în eparhie acum sunt următoarele:
1. Lipsa iniţiativei personale în ceea ce priveşte atragerea corectă de fonduri europene;
2. Entuziasmul din ce în ce mai scăzut al membrilor noştri, legat de dorinţa aderării Buzăului la mult râvnitul Spaţiu Shenghen;
3. Producţia lirică buzoiană într-o îngrijorătoare scădere comparativ cu perioada interbelică, formulată de către unul dintre vicepreşedinţi destul de sonor, dar îndreptăţit, astfel: “Unde sunt, domle, poeţii noştri de altă dat” ?
Au mai fost enunţate, cu zâmbetul în colţul gurii şi fără mari reproşuri, probleme legate de mica şi inevitabila corupţie din filială, de deturnarea spre binele nostru comun a unor infime şi nedorite fonduri şi de obstrucţionarea involuntară a ascensiunii spre vârful ierarhiei a membrilor de rând. Totuşi, poziţia cea mai dură şi în acelaşi timp surprinzătoare a fost a electricianului nostru, care ne-a acuzat că ”sugrumăm etocraţia ligii şi că suntem părtaşii unei culpe metafizice, aşa cum o numea K. Jaspers”. Am apreciat opinia curajoasă a fostului nostru membru, important om de cultură buzoian care, din păcate, în acest moment, trebuie să-şi găsească un alt loc de muncă şi meditaţie (noi am trecut la iluminatul cu lampa de gaz ).
În temeiul celor prezentate şi spre buna rânduială a treburilor din filiala Buzău a LOCB, s-a purces la întocmirea unui plan de măsuri care să atenueze nemulţumirile membrilor de rând şi să întărească poziţia noastră, a celor ce ne-am dedicat desăvârşirii culturii naţionale în teritoriu, prin diverse tertipuri legale.
Aşadar :
Primele două probleme vor fi rezolvate la pachet prin iniţierea unui proiect de finanţare POSDRU pe axa B-B-B ( Bruxelles – Bonţida – Buzău) cu scopul:
-Implementarea dorinţei de aderare la spaţiul Shenghen în rândul buzoienilor cu un coeficient de naivitate ridicat prin utilizarea unor metode cu specific local, de persuasiune, mesaj subliminal şi mici donaţii.
Proiectul are ca activitate de bază formarea celor patru membri din conducerea filialei buzoiene ( Jan Manta – preşedinte definitiv, Văru Nae – vicepreş. interimar, Văru Costel – vicepreş. interimar, Nicu Buzatu – trezorier suplinitor) în domeniul comunicării şi public relation, timp de o săptămână, la sediul Ligii Oamenilor de Cultură Bonţideni, din localitatea Bonţida, jud. Cluj, str Mihai Eminescu, nr. pe cheltuiala ligii.
A treia problemă cu identitate buzoiană va avea o rezolvare în timp. Am început o campanie de căutare a talentelor literare ignorate şi iată că, surprinşi, am depistat chiar în curtea noastră o mică scurgere de har liric, produsă timid de unul dintre vicepreşedinţi, care este în acelaşi timp pe lângă om de cultură şi unul dintre cei mai mari producători de ceară depilatoare din Buzău şi Spaţiul Shenghen.
Cu nădejdea că vom da culturii universale ceea ce aşteaptă de la noi şi cu precizarea că titlul articolului de mai jos este unul deschis, vă prezentăm materialul:

Cu tot frigul de afară,
Înfundat complet pe-o nară,
Zgribulit, lângă o scară
Pentru fete, eu fac ceară!
Sunt fruntaş la mine-n ţară,
Meseria mi-e brăţară
Fiscul nu-mi este povară,
Dar mă rog, seară de seară,
Părul lor să nu dispară
Ca să vină-a mia oară
Ceara mea să o mai ceară!
BIS
.
Lie, Lie, Ciocârlie,
Am scris astă poezie
În frumoasa Românie
Ce-mi creează insomnie!
Sunt convins, că nu doar mie.
(de către Un Ionescu)


marți, 1 februarie 2011

Eseu despre Spaimă şi Agonie


Cândva era mult mai evident faptul că „moartea zace în om precum sâmburele în fruct.”[1], sau cel puţin părea. Epoca modernă a reuşit treptat să ascundă acest detaliu, să aglomereze diferite „realităţi imediate” care să absoarbă omul, să-l acapareze şi să-l facă parte a unui amplu angrenaj ce se derulează după o „mecanică naturală”. Viaţa pare a se scurge într-un ciclu natural în care nu mai e timp de breşe semnificative pentru a marca desprinderea din cotidian a unei fiinţe oarecare, ceremoniile devenind tot mai discrete şi mai sumare, în general.[2] „Moartea îmblânzită”, tradiţională e izgonită din prim-planul societăţii moderne, acum se moare „sălbatic” [3], fără o pregătire prealabilă consistentă. Se moare „în sistem industrial [...] Cine mai dă ceva azi pe o moarte bine pusă la punct?”.[4] Moartea s-a medicalizat, s-a instituţionalizat, „dorinţa de a avea o moarte proprie e tot mai rară. [...] Vrei să pleci sau eşti silit s-o faci: nu trebuie nici un efort: «Voilà votre mort, monsieur». Mori cum se cuvine; mori de moartea specifică bolii de care suferi (căci de când se cunosc toate bolile se ştie şi faptul că diferitele sfârşituri aparţin bolii şi nu oamenilor; iar bolnavul, ca să zic aşa, nu are nimic de făcut). În sanatoriile în care se moare cu atâta plăcere şi cu recunoştiinţă faţă de medici şi de surori, mori de una dintre morţile stabilite de instituţie; astfel va fi bine văzută.”[5]
După aceşti paşi făcuţi în universul „morţii moderne”, alături de un poet şi un istoric, specialişti în „problema morţii”, ne apropiem de problemele vizate spre analiză în acest modest eseu: Spaima şi Agonia. Două fire comunicante cu spectrul morţii şi în acelaşi timp două umbre ale acesteia.

Comentarii

Translate this blog